Nu mai sunt slujnica lor: Povestea mea despre curajul de a cere respect în propria familie

— Viorica, ai terminat de călcat cămășile lui Rareș? Că trebuie să plece la școală! vocea Ilincăi, nora mea, răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mâinile îmi tremură pe fierul de călcat, iar privirea mi se oprește pe fereastră, unde norii grei apasă peste blocurile cenușii ale cartierului nostru din Bacău. Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre treburi casnice și cerințe fără sfârșit.

Nu știu când am ajuns aici. Parcă ieri eram tânăra Viorica, cu vise mari și planuri pentru mine și pentru familia mea. Dar viața m-a învățat să pun mereu pe ceilalți pe primul loc. După ce soțul meu, Ion, a murit acum zece ani, am rămas singură cu fiul meu, Cătălin. Am muncit zi și noapte ca să-i fie bine. Când s-a însurat cu Ilinca, am crezut că familia noastră va deveni mai puternică. Dar încet-încet, am simțit cum rolul meu se schimbă: nu mai eram mama iubitoare sau bunica veselă, ci femeia care spală, gătește și face curat.

— Mamă, nu te supăra, dar poți să iei tu copiii de la grădiniță azi? Eu am ședință la serviciu și Ilinca are programare la coafor. Cătălin nici nu mă privește în ochi când îmi cere asta. Îl aud cum vorbește cu Ilinca la telefon: „Las-o pe mama, oricum nu are altceva de făcut.”

Mă doare. Mă doare fiecare cuvânt rostit cu nepăsare. Mă doare fiecare privire grăbită sau fiecare mulțumesc spus în silă. Nu mai sunt Viorica. Sunt „mama”, „bunica”, „femeia care rezolvă tot”.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare și am strâns masa, m-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Nu plânsesem de ani de zile. Mi-am amintit de tinerețea mea — cum visam să devin profesoară de limba română, cum îmi plăcea să citesc poezii și să scriu în jurnal. Acum jurnalul meu e o listă nesfârșită de cumpărături și programări la doctor pentru toți ai casei.

A doua zi dimineață, Ilinca intră val-vârtej în bucătărie:
— Viorica, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Nu știu ce ne-am face fără tine, dar uneori parcă nici nu te străduiești…

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe în mine. Am vrut să-i spun că nu sunt robot, că și eu obosesc, că și eu am nevoie de o vorbă bună sau măcar de un zâmbet sincer. Dar nu am spus nimic. Am ieșit pe balcon și am privit orașul — același oraș care mi-a fost martor la toate sacrificiile mele.

Într-o duminică, când toți erau acasă și televizorul mergea pe fundal, am adunat curajul să vorbesc:
— Vreau să vă spun ceva.
Toți s-au oprit din ce făceau. Rareș și Maria, nepoții mei, s-au uitat mirați la mine.
— Sunt obosită. Foarte obosită. Simt că nu mai sunt decât cineva care vă servește. Nu mai pot continua așa.
Cătălin a ridicat din sprâncene:
— Mamă, ce s-a întâmplat? Dacă ești bolnavă, mergem la doctor…
— Nu sunt bolnavă. Sunt doar… invizibilă pentru voi. Nu mă mai vedeți ca pe mama voastră sau ca pe bunica lor. Sunt doar cineva care face totul fără să întrebe nimic.
Ilinca a oftat:
— Dar tu mereu ai făcut asta… Niciodată nu te-ai plâns.
— Poate pentru că mi-a fost teamă să nu vă dezamăgesc. Dar acum nu mai pot.

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept. Pentru prima dată după mulți ani, am spus ce simt cu adevărat.

În zilele următoare, atmosfera în casă s-a schimbat. Ilinca a început să mă întrebe dacă vreau să ies la plimbare sau dacă vreau să merg la teatru cu prietenele mele din tinerețe. Cătălin a început să gătească duminica și să-i ducă pe copii în parc fără să-mi ceară ajutorul.

Dar nu totul s-a rezolvat peste noapte. Au fost momente când m-am simțit vinovată pentru că am cerut timp pentru mine. Odată, Rareș a venit la mine:
— Bunico, tu nu mai vrei să stai cu noi?
L-am luat în brațe și i-am spus:
— Ba da, puiule. Dar uneori și bunicile au nevoie de o pauză ca să fie fericite.

Am început să citesc din nou poezii și chiar am mers la un atelier de scriere creativă la Casa de Cultură. Am cunoscut alte femei ca mine — mame și bunici care au uitat cine sunt pentru că au pus mereu familia pe primul loc.

Într-o zi, la atelier, o doamnă pe nume Florica mi-a spus:
— Știi ce e cel mai greu? Să recunoști că meriți mai mult decât firimituri de atenție.
Am zâmbit trist și i-am dat dreptate.

Acum încerc să-mi găsesc echilibrul între a fi acolo pentru cei dragi și a nu mă pierde pe mine însămi. Nu e ușor — uneori mă simt egoistă sau inutilă când nu fac totul pentru ei. Dar știu că dacă nu mă respect eu prima dată, nimeni altcineva nu o va face.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbră, uitând cine sunt? Oare cât timp trebuie să treacă până când ne dăm voie să fim văzute cu adevărat?