Tată la limită: Povestea unei alegeri care a schimbat totul

— Tata, nu mai avem pâine, mi-a spus Ilinca, cea mai mare dintre copii, cu vocea tremurândă. Era deja trecut de ora opt seara, iar eu mă uitam la masa goală, la ochii lor flămânzi și la frigiderul care scârțâia a pustiu. De când murise Ana, soția mea, totul părea să se destrame în jurul meu. Patru copii, o casă veche în marginea orașului Bacău, un salariu de paznic la o firmă de construcții care abia ne ajungea de pe o zi pe alta.

În acea seară de februarie, gerul mușca din pereții subțiri ai casei. Am căutat prin buzunare și am găsit doar două bancnote mototolite de câte zece lei. Am oftat adânc. — O să rezolv eu, am zis, încercând să par sigur pe mine. Dar adevărul era că nu mai știam ce să fac.

— Petru, nu-i mai duce pe copii la școală dacă n-ai ce să le pui în pachet! m-a certat mama la telefon. — O să râdă lumea de ei! Dar cum să-i țin acasă? Cum să le spun că nu pot avea o copilărie normală doar pentru că eu nu mă descurc?

Am ieșit în noapte, cu gândul să ajung la magazinul din colț. Pe drum, m-am întâlnit cu vecinul meu, domnul Vasile. — Ce faci, băiete? Nu te-ai liniștit nici acum? — Nu pot, nea Vasile… copiii n-au ce mânca. — Ia de la mine niște cartofi, mi-a zis el, dar eu știam că nu pot trăi doar cu cartofi.

La magazin, vânzătoarea m-a privit cu milă când i-am întins banii. — Atât ai? — Da… — Îți dau pe datorie dacă vrei. Dar știam că deja aveam datorii la ea de luna trecută. Am luat o pâine și un litru de lapte. Pe drum spre casă, mă gândeam la Ana. Ce-ar fi făcut ea? Poate ar fi găsit o soluție mai bună.

Ajuns acasă, copiii s-au repezit la masă. Le-am împărțit pâinea și laptele ca pe o comoară rară. — Tata, mâine avem excursie la școală… trebuie să plătesc 20 de lei, mi-a spus Andrei, băiatul cel mic. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. — Vedem noi mâine, i-am zis.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate joburile pe care le-aș putea lua în plus, la toate ușile la care aș putea bate pentru ajutor. Dar cine să mă ajute? Prietenii s-au îndepărtat după ce Ana s-a dus. Rudele mă priveau ca pe un caz pierdut.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la șef: — Petru, trebuie să vii diseară la muncă, avem nevoie de tine peste program. Am vrut să refuz, dar aveam nevoie disperată de bani.

Seara, înainte să plec, Ilinca m-a tras de mânecă: — Tata, nu ne lăsa singuri! Mi-a fost greu să-i privesc în ochi. — O să fie bine, v-am lăsat vecinei cheile.

La muncă, timpul trecea greu. Pe la miezul nopții am primit un mesaj: „Tata, e cineva la ușă și bate tare!” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat-o pe vecină – nu răspundea. Am fugit acasă cât am putut de repede.

Când am ajuns, copiii plângeau speriați în hol. Un bărbat necunoscut încerca să forțeze ușa. Fără să gândesc prea mult, am pus mâna pe o bâtă veche de lemn și am deschis ușa brusc. — Ce cauți aici?! am urlat. Bărbatul era beat și a început să mă amenințe. Într-o clipă de panică și furie, l-am lovit peste braț ca să-l opresc.

Poliția a venit după câteva minute – cineva sunase deja la 112. M-au luat la secție pentru declarații. Copiii au rămas cu vecina până dimineață.

A urmat ancheta. Bărbatul avea antecedente și voia să fure ceva din casă. Dar eu eram acuzat de vătămare corporală pentru că l-am lovit prea tare. Am stat nopți întregi fără somn, gândindu-mă dacă voi ajunge la închisoare și ce se va întâmpla cu copiii mei.

La tribunal, avocatul din oficiu mi-a spus: — Petru, ai făcut ce trebuia ca tată! Dar legea nu ține cont mereu de disperarea omului.

În sala de judecată mi-am văzut copiii stând cuminți pe bancă și mi s-a rupt sufletul. Ilinca plângea în tăcere. Judecătoarea m-a privit lung: — Domnule Petru Popescu, vă dați seama ce ați fi putut păți dacă bărbatul acela avea un cuțit? — Da… dar nu puteam sta cu mâinile în sân!

Sentința a venit ca un trăsnet: doi ani cu suspendare și muncă în folosul comunității. Am ieșit din sală cu inima grea – eram liber, dar stigmatizat.

Vecinii au început să mă ocolească. Unii mă priveau ca pe un erou tăcut, alții ca pe un pericol pentru comunitate. Copiii mei au fost marginalizați la școală – „Ăla e taică-su care a bătut omul!”

În fiecare seară mă uit la ei cum dorm înghesuiți în patul mare și mă întreb: unde e limita între greșeala omenească și eșecul total? Ce aș fi putut face altfel? Poate că n-am fost cel mai bun tată… dar oare cine ar fi reușit mai bine în locul meu?

Voi ce ați fi făcut dacă erați în locul meu? Unde se termină curajul și începe vina?