Întoarcerea în satul copilăriei: O întâlnire neașteptată după paisprezece ani

— Ce cauți aici, Vlad? Vocea fratelui meu, Radu, răsună tăios din pragul casei părintești. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi ardeau de o furie pe care o știam prea bine. Era aceeași privire pe care o avea când tata pleca nopțile la birt și ne lăsa singuri, cu promisiuni goale și vise spulberate.

Am rămas încremenit cu valiza în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce să spun. Paisprezece ani trecuseră de când am fugit din satul ăsta, lăsând totul în urmă: mama bolnavă, fratele meu rănit de absența tatălui și Irina, fata cu ochii verzi care mi-a jurat că mă va aștepta. Dar nu m-am mai întors. Până azi.

— Am venit să văd dacă mai pot repara ceva, am șoptit, rușinat de propria voce.

Radu a râs scurt, amar. — Ai venit prea târziu, frate. Mama nu mai e ca înainte, iar eu… eu nu mai am nevoie de tine.

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt. Am intrat încet în casă, acolo unde pereții încă păstrau mirosul de lemn ars și supă de găină. Mama stătea pe un scaun lângă sobă, cu părul alb strâns într-un coc dezordonat. M-a privit lung, ca și cum încerca să-și amintească cine sunt.

— Vlad? Tu ești? a întrebat ea cu voce stinsă.

M-am apropiat și i-am luat mâna între palmele mele. Era atât de fragilă…

— Da, mamă. Am venit acasă.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. — De ce ai plecat fără să spui nimic? De ce nu ne-ai scris?

Nu am avut curaj să-i spun adevărul: că am fugit de rușine, de sărăcie, de bătăile tatei și de neputința mea. Că am vrut să uit totul și să mă reinventez într-un oraș mare, unde nimeni nu știa cine sunt.

— Am crezut că dacă plec, o să fie mai bine pentru toți…

Mama a oftat adânc. — N-a fost mai bine, Vlad. Nici pentru tine, nici pentru noi.

În seara aceea, am stat la masa mică din bucătărie cu Radu și mama. Tăcerea era apăsătoare. Radu nu mă privea deloc. Îl vedeam cum își strânge pumnii sub masă, cum își mușcă buzele ca să nu spună ceva ce ar putea regreta.

— Ai venit să ceri ceva? a izbucnit el la un moment dat. Sau doar să vezi dacă mai trăim?

— Nu vreau nimic… doar să văd dacă pot repara ceva între noi.

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit afară trântind ușa. Mama a început să plângă încet.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin curte, printre meri și pruni bătrâni, încercând să-mi adun gândurile. Am trecut pe lângă casa Irinei. Lumina era aprinsă la etaj. Mi-am amintit cum stăteam amândoi pe banca din fața porții și visam la o viață mai bună.

A doua zi dimineață am mers la magazinul din sat să cumpăr pâine. Lumea mă privea ciudat, unii mă recunoșteau, alții șușoteau între ei.

— Vlad! O voce caldă m-a făcut să tresar.

Era Irina. Nu mai era fata timidă de altădată; avea o siguranță în privire care mă intimida.

— Ai revenit… după atâta timp.

— Da… Am simțit că trebuie să mă întorc.

A zâmbit trist. — Știi că te-am așteptat ani întregi? Că am crezut că o să te întorci pentru mine?

Am simțit un nod în gât. — Îmi pare rău, Irina… Am fost laș.

— Acum e prea târziu, Vlad. Sunt măritată și am doi copii. Dar nu pot să uit cât am suferit din cauza ta.

Am vrut să-i spun că nici eu nu am uitat-o niciodată, dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept.

— Poate că unele răni nu se vindecă niciodată… a spus ea încet.

Am plecat capul rușinat și am ieșit din magazin fără pâine. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu domnul Ilie, fostul învățător al satului.

— Vlad, băiete… oamenii nu uită ușor trădarea. Dar nici tu nu trebuie să uiți cine ești și de unde ai plecat.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. Seara l-am găsit pe Radu în grădină, tăind lemne.

— Radu… te rog… hai să vorbim.

S-a oprit din lucru și m-a privit lung.

— Ce vrei să spui?

— Îmi pare rău că te-am lăsat singur cu toate problemele… Că n-am fost aici când ai avut nevoie de mine.

Radu a oftat greu.

— Știi cât m-am urât pentru că te-am invidiat? Tu ai avut curajul să pleci… Eu am rămas aici cu toate greutățile.

— Nu a fost curaj… a fost frică. Frică să nu devin ca tata.

Pentru prima dată după atâția ani, l-am văzut pe Radu plângând. Ne-am îmbrățișat strâns, ca doi frați care au pierdut prea mult timp certându-se cu trecutul lor.

În zilele următoare am încercat să ajut cât am putut prin gospodărie. Am stat mai mult cu mama, i-am ascultat poveștile despre tata și despre vremurile când eram mici și fericiți fără să știm cât de grea e viața.

Într-o seară am ieșit din nou la plimbare prin sat. Lumea încă mă privea cu suspiciune, dar simțeam că ceva s-a schimbat în mine. Poate că nu pot repara tot ce s-a stricat, dar pot încerca să fiu prezent acum.

M-am oprit la poarta Irinei și am privit casa luminată din depărtare. Am înțeles că unele iubiri rămân doar amintiri frumoase sau dureroase, dar viața merge înainte.

Acum stau pe banca veche din curte și privesc stelele exact ca atunci când eram copil. Mă întreb: oare putem vreodată să ne împăcăm cu trecutul nostru sau suntem condamnați să-l purtăm mereu cu noi? Voi ce credeți?