Când soțul meu a uitat de familia noastră pentru fratele lui – Povestea unei iubiri rănite

— Nu mai pot, Cătălin! Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii noștri, Ana și Vlad, se uitau speriați la noi din pragul ușii.

El nici măcar nu s-a întors spre mine. Stătea pe canapea, cu telefonul lipit de ureche, vorbind cu cumnata mea, Irina. De când murise fratele lui, Radu, parcă nu mai exista nimic altceva pentru el decât să fie acolo pentru Irina și cei doi nepoți ai noștri. La început am înțeles. Știam cât de mult îl iubea pe Radu, cât de greu îi era să accepte că nu-l va mai vedea niciodată. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar eu și copiii noștri am început să ne simțim ca niște chiriași în propria casă.

— O să vin imediat, Irina. Da, da, aduc eu lapte și pâine. Nu, nu-i nimic, mă ocup eu de tot, îi spunea el la telefon, fără să mă privească.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus în dormitor și am închis ușa încet, ca să nu-i sperii pe copii. M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă până am adormit. În noaptea aceea am visat că suntem din nou o familie fericită: eu, Cătălin, Ana și Vlad, râzând la masă. Dar dimineața m-am trezit singură. Cătălin plecase deja la Irina.

Așa au început zilele mele de singurătate. Dimineața îi pregăteam copiilor micul dejun, îi duceam la școală și apoi mă întorceam într-o casă prea mare și prea goală. Uneori primeam un mesaj scurt de la Cătălin: „Nu ajung la cină azi. Să nu mă aștepți.” Alteori nici atât.

Mama mea mă suna aproape zilnic:
— Ce faci, draga mea? Cum ești?
— Bine, mamă… încerc să fiu bine.
— Nu poți să-l lași așa! Trebuie să-i spui ce simți!

Dar cum să-i spun? De fiecare dată când încercam să vorbesc cu el despre noi, despre copii, despre faptul că ne simțim abandonați, el ridica din umeri:
— Ce vrei să fac? Să-i las baltă pe Irina și pe copii? Sunt singuri pe lume!

— Și noi? Noi ce suntem? Nu merităm și noi puțină atenție?

Se uita la mine cu ochii goi, obosiți:
— Nu înțelegi… Radu mi-a cerut mereu să am grijă de ei dacă i se întâmplă ceva. Nu pot să-l trădez.

Am început să mă întreb dacă nu cumva sunt egoistă. Poate că așa ar trebui să fie o familie: să ne ajutăm unii pe alții la greu. Dar cât timp? Cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru ceilalți?

Ana a venit într-o zi acasă plângând:
— Mami, de ce nu mai vine tati la serbarea mea? Toți copiii au avut părinții acolo…

Nu am știut ce să-i răspund. I-am șters lacrimile și am strâns-o tare în brațe.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Vlad s-a îmbolnăvit și a făcut febră mare. L-am sunat pe Cătălin de zeci de ori până mi-a răspuns:
— Sunt la Irina. Ce s-a întâmplat?
— Vlad are febră 39! Poți să vii acasă?
— Nu pot acum… Du-l la medic dacă e grav.

Am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Am dus copilul la spital singură și m-am rugat să nu fie nimic grav. Din fericire, era doar o viroză. Dar rana din sufletul meu era deja prea adâncă.

Într-o duminică dimineață, când Cătălin a venit acasă după două zile petrecute la Irina, l-am așteptat cu valiza făcută.
— Plec la mama cu copiii pentru o vreme. Avem nevoie de tine aici, Cătălin. Dacă nu poți fi prezent pentru noi, atunci trebuie să ne regândim viața.

A rămas nemișcat în ușă, cu ochii plini de lacrimi.
— Nu vreau să vă pierd…
— Atunci luptă pentru noi! Fii tată pentru Ana și Vlad! Fii soțul meu!

Nu știu dacă m-a auzit cu adevărat sau dacă doar a rămas prizonier între două lumi: datoria față de fratele mort și dragostea pentru familia lui vie.

Au trecut luni de atunci. Ne-am întors acasă după o vreme, dar nimic nu mai e ca înainte. Încercăm să reconstruim ceva din ruinele lăsate de absența lui Cătălin. Uneori reușim să râdem împreună la masă, alteori tăcerea dintre noi e atât de grea încât abia pot respira.

Mă întreb adesea: cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Și dacă dragostea adevărată înseamnă loialitate fără limite sau curajul de a spune „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?