Ziua în care am fugit de la altar: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Ai idee cât ne-ai făcut de rușine? Glasul mamei răsuna în holul rece al bisericii, printre flori ofilite și priviri tăioase. Rochia albă mă strângea ca o cămașă de forță, iar buchetul îmi tremura în mâini. Îl vedeam pe tata cum își freacă tâmplele, încercând să-și ascundă dezamăgirea. În fața mea, Andrei — logodnicul meu — abia se ținea pe picioare, cu obrajii roșii și ochii tulburi de la băutură. Mirele perfect, așa cum îl visaseră părinții mei.

— Irina, hai, nu mai face scene! a mormăit el, încercând să mă apuce de mână. Am simțit mirosul înțepător de alcool și am făcut un pas înapoi. În jurul nostru, invitații șușoteau, unii cu milă, alții cu dispreț. M-am uitat spre sora mea, Maria, care mi-a făcut semn să mă liniștesc. Dar cum să mă liniștesc? Cum să mă căsătoresc cu cineva care nici măcar nu-și amintește ce mi-a promis aseară?

Totul a început cu luni înainte, când Andrei a început să bea mai mult. La început erau doar pahare la petreceri, apoi au devenit sticle ascunse prin dulapuri. Mama îmi spunea mereu: „Lasă, dragă, toți bărbații beau. O să se schimbe după nuntă.” Dar eu știam că nu e așa. Îl văzusem pe tata cum se schimba după fiecare pahar și nu voiam să repet povestea mamei.

— Irina! a strigat Andrei din nou. Hai să terminăm odată! Toată lumea ne așteaptă!

Atunci l-am văzut pe Vlad, prietenul meu din copilărie, stând retras lângă ușă. Ochii lui albaștri mă priveau cu o îngrijorare sinceră. Îmi aminteam cum mergeam împreună la pescuit pe Olt și cum râdeam când ne certam pe ultima felie de pâine cu magiun. Vlad nu fusese niciodată genul care să bea sau să ridice vocea. Era mereu acolo când aveam nevoie.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am aruncat buchetul pe jos și am fugit spre ieșire. Mama a încercat să mă oprească, dar Vlad m-a prins de mână și m-a tras afară din biserică.

— Ești sigură? m-a întrebat el în șoaptă.

— Nu mai pot, Vlad. Nu vreau să trăiesc ca mama.

Am alergat împreună până la mașina lui veche, un Dacia 1310 care abia pornea. Am râs printre lacrimi când am văzut că nu vrea să pornească motorul.

— Uite că nici mașina nu vrea să fugim! am glumit eu.

— Ba vrea, doar că are nevoie de puțin curaj… ca și noi.

În timp ce ieșeam din oraș, am simțit pentru prima dată în ani o liniște ciudată. Telefonul îmi vibra neîncetat — mama, tata, Maria, chiar și Andrei. Mesaje pline de reproșuri: „Ne-ai făcut de râs!”, „Cum poți să fii atât de egoistă?”, „O să regreți toată viața!”

Vlad conducea tăcut, lăsându-mă să plâng fără să mă întrebe nimic. După o vreme, am început să vorbesc:

— Știi ce e cel mai greu? Că nu știu dacă am făcut bine sau rău…

— Ai făcut ce trebuia pentru tine. Și asta contează cel mai mult.

Am ajuns la cabana bunicilor lui Vlad din munți. Acolo am stat două zile fără să vorbim prea mult despre ce s-a întâmplat. Am gătit împreună, am ascultat muzică veche la radio și am privit stelele noaptea. Pentru prima dată nu m-am simțit vinovată că trăiesc pentru mine.

Dar liniștea nu a durat mult. În a treia zi, tata a venit la cabană. Nu știu cum ne-a găsit — probabil Maria i-a spus unde sunt.

— Irina, trebuie să vii acasă! Ce o să zică lumea? Ce o să facem noi acum?

— Tata… eu nu pot să mă întorc. Nu pot să mă mărit cu Andrei doar ca să fiți voi liniștiți.

— O să te vorbească tot satul! O să rămâi singură toată viața!

— Mai bine singură decât nefericită!

A plecat supărat, fără să mă mai privească în ochi.

După plecarea lui tata, am început să primesc mesaje de la prieteni: unii mă felicitau pentru curaj, alții mă acuzau că am distrus o familie. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Maria mi-a spus într-o zi:

— Știi că ai făcut bine… dar mi-e greu fără tine acasă.

Vlad a rămas lângă mine tot timpul. Nu s-a grăbit să-mi spună ce simte sau ce vrea de la mine. Mi-a dat timp să-mi adun gândurile și să-mi găsesc drumul.

Au trecut luni până când am reușit să mă întorc în oraș fără frica privirilor sau a șoaptelor din spate. Am început o nouă viață: mi-am găsit un job la o librărie mică și am început să scriu povești pentru copii. Vlad venea des pe la mine și uneori rămânea peste noapte. Nu ne-am grăbit cu nimic — nici cu iubirea, nici cu promisiunile.

Andrei a încercat de câteva ori să mă caute. Mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea scuze și promitea că se va schimba. Dar eu știam că nu pot salva pe nimeni care nu vrea cu adevărat să fie salvat.

Familia mea s-a împărțit între cei care m-au iertat și cei care încă mă considerau vinovată pentru rușinea adusă numelui lor. Dar eu am învățat că uneori trebuie să alegi între fericirea ta și liniștea altora.

Acum, când privesc în urmă la ziua aceea nebună, mă întreb: dacă aș fi rămas, oare aș fi fost vreodată fericită? Sau curajul de a fugi a fost singura cale spre libertate? Poate că fuga nu e mereu o dovadă de slăbiciune… ci începutul unei vieți adevărate.