Portofelul pierdut și chipul din trecut

— Nu pot să cred că iar am uitat portofelul! am murmurat printre dinți, în timp ce ploaia îmi curgea șiroaie pe frunte. Eram în stația de tramvai din Piața Unirii, cu mâinile tremurânde, răscolind disperat prin buzunare. O doamnă în vârstă mă privea cu milă, dar nu îndrăznea să spună nimic. În jurul meu, oamenii se grăbeau, fiecare cu grijile lui, iar eu mă simțeam mic și neajutorat.

Nu era prima dată când uitam ceva important, dar portofelul avea tot: buletinul, cardurile, banii pentru chirie. Am simțit cum mi se strânge stomacul de panică. Am sunat-o pe mama, dar nu a răspuns. Tata era plecat de mult din viața noastră; nu mai știam nimic de el de peste douăzeci de ani. M-am așezat pe o bancă udă și am încercat să-mi adun gândurile.

După câteva ore de alergat între poliție și RATB, am ajuns acasă epuizat. În fața blocului, un bărbat mă aștepta. Avea o umbrelă neagră și o geacă veche de piele. Când m-a văzut, s-a apropiat încet.

— Ești Vlad Popescu? m-a întrebat cu o voce joasă.

Am dat din cap, încă suspicios.

— Cred că ai pierdut asta.

Mi-a întins portofelul. L-am luat cu mâini tremurânde și am început să-i mulțumesc precipitat, dar m-am oprit brusc. Chipul lui… era ciudat de familiar. Avea ochii verzi ca ai mei și o cicatrice sub bărbie, exact ca bărbatul dintr-o fotografie veche pe care mama o ținea ascunsă într-un sertar.

— Ne cunoaștem? am întrebat ezitant.

A zâmbit trist.

— Poate că ar fi timpul să vorbim, Vlad.

M-a invitat la o cafenea din apropiere. Pe drum, inima îmi bătea nebunește. Îmi aminteam vag poveștile mamei despre un frate al tatălui meu, dispărut înainte să mă nasc eu. Dar nu se vorbea niciodată despre el; era ca o umbră care plutea peste familia noastră.

La masă, bărbatul s-a prezentat: Ionel Popescu. Unchiul meu. A început să-mi povestească despre copilăria lui cu tata, despre certurile lor, despre cum tata plecase la București și nu se mai întorsese niciodată acasă. Mi-a spus că a urmărit din umbră familia noastră ani la rând, fără să aibă curajul să se apropie.

— Am găsit portofelul tău pe trotuar și… n-am putut să nu mă gândesc că poate e un semn. Că trebuie să-ți spun adevărul.

Adevărul… Cuvântul ăsta mi-a răsunat în minte ca un ecou dureros. Toată viața am simțit că lipsește ceva. Mama evita mereu subiectul tatălui meu; când îl aduceam în discuție, schimba vorba sau începea să plângă.

— De ce ai dispărut? De ce nu ai venit niciodată la noi? l-am întrebat cu voce tremurată.

Ionel a oftat adânc.

— Am făcut greșeli mari, Vlad. Am fost certat cu fratele meu din cauza unei femei… mama ta. Amândoi am iubit-o, dar ea l-a ales pe el. Eu n-am putut accepta și am plecat. Apoi au urmat ani de tăcere și regret.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea fusese construită pe jumătăți de adevăruri și tăceri apăsătoare.

— Tata unde e acum? am întrebat aproape șoptit.

— Nu știu… Ultima dată când am vorbit cu el era bolnav. Nu voia să fie găsit. Dar cred că ar trebui să-l cauți. Meriți să știi cine ești cu adevărat.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să caut indicii prin sertarele mamei: scrisori vechi, fotografii îngălbenite, bilete de tren cu nume de orașe necunoscute mie. Mama a încercat să mă oprească:

— Vlad, lasă trecutul în pace! Nu-ți face bine…

Dar nu puteam să mă opresc. Simțeam că dacă nu aflu adevărul acum, n-o să mai pot merge înainte niciodată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — prima noastră ceartă adevărată — am ieșit din casă trântind ușa. M-am dus la Ionel, care locuia într-o garsonieră mică la marginea orașului. Mi-a povestit tot ce știa: despre copilăria tatălui meu la țară, despre fuga lui la București după ce s-au certat din cauza mamei mele, despre scrisorile pe care le trimitea și pe care nimeni nu le deschidea.

— Poate că nu sunt cel mai bun exemplu de om sau de frate, dar vreau să repar ce pot cât încă mai am timp, Vlad.

Am plâns împreună în noaptea aceea. Pentru prima dată în viață am simțit că nu sunt singur cu întrebările mele.

După câteva luni de căutări și telefoane date la rude îndepărtate, am aflat că tata trăia într-un sat din Moldova. M-am urcat în tren fără să spun nimănui și am ajuns acolo într-o dimineață friguroasă de toamnă. L-am găsit într-o casă mică, cu acoperișul scorojit și ferestrele aburite.

Când m-a văzut în prag, tata a izbucnit în lacrimi. Nu ne-am spus multe; doar ne-am îmbrățișat lung, ca doi oameni care au pierdut prea mult timp separați.

Întors acasă, am încercat să refac legătura cu mama. Nu a fost ușor; încă ne certăm uneori, încă doare tot ce s-a spus și tot ce s-a ascuns atâția ani. Dar acum știu cine sunt și de unde vin.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi pierdut portofelul în ziua aceea ploioasă, aș fi aflat vreodată adevărul? Sau aș fi trăit mereu cu sentimentul acela apăsător că lipsește ceva esențial?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat să piardă ceva ca să poată găsi ceea ce contează cu adevărat. Voi ce ați face dacă ați descoperi un secret care v-ar putea schimba viața pentru totdeauna?