Portofelul soțului meu și colivia mea de aur: Lupta pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Nu ai nevoie de altceva, Maria. Ai tot ce-ți trebuie aici, în casă.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră prea curată, în timp ce eu țin strâns cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Mă uit la el, la costumul perfect călcat, la portofelul gros pe care-l aruncă mereu pe masă cu un gest care spune: „Eu aduc banii, eu decid.”

— Vlad, aș vrea să mă înscriu la cursul acela de design interior… știi că mereu mi-a plăcut să decorez. Poate aș putea chiar să lucrez ceva de acasă…

El ridică din sprâncene, zâmbind ironic:

— Și cine are grijă de copii? Cine gătește? Maria, nu te mai prosti. Ai văzut ce s-a întâmplat cu vecina ta, Irina? S-a apucat de afaceri și acum nu mai are timp nici să-și vadă copiii. Nu vreau asta pentru familia noastră.

Mă simt ca o fetiță certată. Îmi mușc buza și tac. Copiii, Ana și Radu, se joacă în camera lor, neștiutori de furtuna care mă macină pe dinăuntru. Mă uit la mâinile mele — cândva erau pline de culoare, de viață, pictam, coseam, visam. Acum sunt doar niște instrumente pentru curățenie și gătit.

Seara, când Vlad adoarme cu televizorul deschis pe știrile despre criza economică și corupție, eu stau pe marginea patului și mă întreb: „Când am încetat să mai fiu eu?”

Mama mea mă sună aproape zilnic:

— Maria, nu te plânge! Vlad e un bărbat serios, nu bea, nu te bate. Altele ar da orice pentru viața ta! Ai casă frumoasă, copii sănătoși…

Dar nimeni nu vede colivia. Nimeni nu simte lanțurile invizibile ale dependenței financiare. Vlad îmi dă bani doar pentru strictul necesar — mâncare, haine pentru copii, facturi. Dacă vreau ceva pentru mine — o carte, o ieșire cu prietenele — trebuie să cer și să justific fiecare leu.

Într-o zi, la școală, Ana vine acasă tristă:

— Mami, toate fetele au ghiozdane noi cu Elsa… Eu de ce nu pot avea?

Îi spun că poate la anul, dar știu că Vlad va spune că e risipă. Îmi vine să urlu de neputință. Seara îi spun lui Vlad despre ghiozdan:

— Iar vrei să arunci banii pe prostii? Ghiozdanul Anei e bun! Nu suntem ca ăia care-și aruncă banii pe fereastră!

Mă simt mică, vinovată că am îndrăznit să cer ceva pentru copilul meu.

Într-o duminică, la masa de prânz cu socrii, soacra mea oftează teatral:

— Maria, tu ai noroc că Vlad te ține ca pe o regină! Pe vremea mea munceam la câmp și creșteam trei copii…

Toți râd. Eu zâmbesc forțat și simt cum mă sufoc.

Într-o seară ploioasă, primesc un mesaj de la Roxana, prietena mea din liceu:

— Maria, hai la o cafea! Mi-e dor de tine!

Îmi ia două zile să găsesc curajul să-i spun lui Vlad:

— Aș vrea să ies cu Roxana la o cafea sâmbătă…

El oftează:

— Iar? Ce tot ai de povestit cu femeile astea? Nu mai bine stai acasă cu copiii?

Simt cum mi se strânge inima. Îi spun Anei că nu pot merge. O văd cum se uită la mine cu ochii mari:

— Mami, tu nu ieși niciodată nicăieri…

Într-o noapte nu mai pot dormi. Mă ridic din pat și mă uit în oglindă. Chipul meu e obosit, ochii mei nu mai au lumină. Îmi amintesc cum visam să fiu artistă, să am expoziții la Casa de Cultură din orașul nostru mic din Moldova. Acum sunt doar „soția lui Vlad”.

Într-o zi, găsesc curajul să-i spun mamei:

— Mamă, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

Ea oftează:

— Maria, ai grijă ce spui! O femeie trebuie să-și știe locul. Dacă divorțezi, ce faci? Cu doi copii? Cine te angajează acum?

Mă simt prinsă între două lumi: una veche, în care femeia trebuie să rabde și să fie recunoscătoare pentru „siguranță”, și una nouă, în care femeile ca Roxana își deschid afaceri online și își cresc copiii singure.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, primesc un plic în cutia poștală: o invitație la un atelier gratuit de pictură pentru mame. Îl ascund sub pernă ca pe o comoară interzisă. Seara îi spun lui Vlad:

— E un atelier gratuit… doar două ore sâmbătă dimineața. Pot merge?

Se uită la mine lung:

— Dacă termini tot ce ai de făcut acasă și copiii sunt pregătiți pentru școală luni… Poate.

Simt o scânteie de speranță. Sâmbătă dimineața mă trezesc devreme, fac totul ca la carte și fug spre Casa de Cultură cu inima bătând nebunește.

Acolo întâlnesc alte femei ca mine — obosite, dar cu ochii plini de dorința de a trăi. Pictăm împreună flori albastre pe pânză albă. Pentru prima dată după ani simt că respir.

Când mă întorc acasă, Vlad mă întreabă:

— Și? Te-ai distrat? Ai terminat tot ce aveai de făcut?

Îl privesc altfel acum. Poate nu azi, poate nu mâine… dar știu că trebuie să schimb ceva.

Noaptea aceea a fost prima în care am visat colorat după mult timp.

Mă întreb: câte femei trăiesc ca mine în colivii invizibile? Câte dintre noi avem curajul să ieșim din ele? Dacă ați fi în locul meu… ați avea puterea să vă regăsiți libertatea?