Familia mea, povara mea: Lecția pe care am dat-o celor dragi

— Clara, iar au venit! Am auzit vocea lui Marius din bucătărie, în timp ce încercam să mă ascund după ușa dormitorului. Era a treia oară săptămâna asta când sora mea, Lidia, și soțul ei, Costel, apăreau neanunțați cu copiii după ei. De data asta, nici măcar nu mai aduseseră ceva de ronțăit. Știam deja ritualul: intrau, se descalțau în grabă, copiii alergau direct spre camera de joacă, iar Lidia se așeza pe canapea ca la ea acasă.

— Ce să facem, Marius? Sunt ai mei… nu pot să-i dau afară, am șoptit, simțind cum mă apasă vinovăția.

— Clara, nu mai rezist! Noi muncim ca nebunii și ei vin aici ca la hotel. Nici măcar nu întreabă dacă avem chef de musafiri!

Avea dreptate. De când cumpărasem sauna — un vis vechi de-al nostru, pentru care am strâns bani ani întregi — casa noastră devenise locul preferat al tuturor rudelor. Nu doar Lidia și Costel. Mama venea aproape zilnic „să vadă dacă suntem bine”, dar de fapt voia să stea la povești cu vecinele din cartierul nostru mai bun. Unchiul Gică apărea cu sacoșe goale și pleca cu ele pline de mâncare. Chiar și verișoara Mirela, care abia dacă mă saluta la nunți, își găsise drum spre noi, sub pretextul că „are nevoie de relaxare”.

Într-o seară, după ce toți plecaseră și casa mirosea a transpirație și a ciorbă reîncălzită, m-am prăbușit pe canapea. Marius s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Clara, nu mai putem continua așa. Ne pierdem liniștea. Nu mai avem intimitate. E casa noastră!

Am început să plâng. Îmi era rușine să recunosc că familia mea mă sufocă. Crescusem cu ideea că trebuie să fiu mereu acolo pentru ei. Tata murise devreme, iar mama se sprijinise pe mine ca pe un baston. Lidia era mereu „cea mică”, protejata familiei. Eu eram cea responsabilă.

— Știu… dar dacă îi supăr? Dacă nu mai vorbesc cu mine?

— Și dacă nu mai vorbesc? Atunci poate că nu te-au iubit niciodată cu adevărat.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Dar avea dreptate. În ultimele luni, nimeni nu mă întrebase dacă sunt obosită sau dacă am nevoie de ajutor. Toți veneau să ia, nimeni nu venea să dea.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie făcându-și cafea.

— Mamă, poate ar fi bine să ne anunți înainte să vii… uneori avem nevoie de timp doar pentru noi.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu o mai iubesc.

— Cum adică? Eu sunt mama ta! Nu am voie să vin la tine?

— Ba da, dar… avem nevoie și de intimitate.

A oftat teatral și a ieșit trântind ușa. Am simțit un nod în gât.

Seara următoare, Lidia a venit cu Costel și copiii fără să anunțe. Marius era deja iritat.

— Lidia, data viitoare te rog să ne suni înainte. Avem și noi programul nostru.

Lidia s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Ce-i cu voi? V-ați găsit vedete? Ce dacă aveți o saună? Acum vă dați mari?

— Nu e vorba de asta! Vrem doar puțină liniște…

Costel a început să râdă:

— Hai măi, Marius, lasă vrăjeala! Ce, ți-e greu să fii gazdă?

M-am ridicat brusc:

— Gata! Ajunge! Nu suntem hotel! Dacă vreți să veniți, sunați înainte! Și nu mai veniți cu mâna goală!

Toată lumea a amuțit. Copiii s-au oprit din joacă. Lidia s-a ridicat furioasă:

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru tine!

— Ce ai făcut pentru mine? Când am avut nevoie de tine la spital cu mama, ai zis că ești ocupată!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Costel a bombănit ceva printre dinți și i-a urmat.

În zilele următoare, telefonul meu a tăcut. Mama nu m-a sunat. Lidia mi-a dat block pe Facebook. Unchiul Gică n-a mai apărut după mâncare. Casa era liniștită pentru prima dată după luni întregi. Dar liniștea asta era apăsătoare.

Marius m-a luat în brațe:

— Ai făcut ce trebuia. Poate acum vor învăța să aprecieze ce au.

Au trecut două săptămâni până când mama m-a sunat:

— Clara… îmi pare rău că am reacționat așa. Dar mi-e dor de tine.

Am plâns amândouă la telefon. Lidia încă nu-mi vorbește. Dar am început să simt că respir din nou în casa mea.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Oare e greșit să pui limite chiar și celor pe care îi iubești cel mai mult?