„Nu ești o străină, ești soția!” – O săptămână înainte de aniversare care mi-a schimbat viața

— Nu ești o străină, ești soția! Ai grijă să nu uiți asta, Irina!
Vocea soacrei mele, Mariana, răsună încă în mintea mea, chiar dacă au trecut deja câteva zile de la acea seară. Era marți, ploua mărunt, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele după cină. În bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, mirosul de ciorbă se amesteca cu cel de detergent ieftin. Soțul meu, Radu, stătea pe canapea cu telefonul în mână, iar fiica noastră, Ana, își făcea temele la masa din sufragerie. Mariana venise „doar pentru o cafea”, dar știa prea bine că vizitele ei se transformau mereu în lecții despre cum ar trebui să fiu o soție mai bună.

— Irina, nu ai pus destulă sare în supă. Și ai uitat să calci cămașa lui Radu. Ce fel de femeie ești tu?
Am simțit cum mă înroșesc la față. Mâinile îmi tremurau pe prosopul de bucătărie. Am vrut să-i răspund, dar privirea lui Radu m-a făcut să tac. Era genul acela de privire care spunea „lasă, nu te certa cu mama”.

Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria casă. De șapte ani, de când m-am măritat cu Radu, am încercat să fiu „femeia perfectă”: să gătesc, să fac curat, să am grijă de Ana, să nu deranjez pe nimeni cu dorințele sau visurile mele. Am renunțat la jobul meu de la librărie pentru că „familia are nevoie de mine acasă”. Am renunțat la prietenele mele pentru că „nu e frumos să umbli pe la cafele când ai copil mic”. Am renunțat la mine.

În acea seară, după ce Mariana a plecat și Radu s-a dus la culcare fără să spună măcar „noapte bună”, am rămas singură la masa din bucătărie. Am plâns încet, ca să nu mă audă Ana. M-am întrebat: oare chiar nu valorez nimic dacă nu fac totul perfect? Oare chiar trebuie să mă pierd pe mine ca să fiu acceptată?

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: „Uite, mami, suntem noi trei și tu zâmbești!” Am simțit un nod în gât. De mult nu mai zâmbeam sincer. Am privit-o pe fetița mea și mi-am promis că nu vreau ca ea să crească văzându-și mama tristă și resemnată.

În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. Mariana a început să vină tot mai des, sub pretextul că „ajută”, dar de fapt controla fiecare detaliu din viața noastră. Radu devenea tot mai absent, refugiat în muncă și telefon. Eu mă simțeam ca o cameristă într-un hotel ieftin: mereu prezentă, mereu invizibilă.

Vineri seara, cu doar două zile înainte de aniversarea noastră de căsătorie, am avut o discuție care a schimbat totul. Mariana a venit iar pe neanunțate și a început să critice modul în care am aranjat masa pentru cină.

— Irina, nici măcar acum nu poți să faci lucrurile ca lumea? Radu merită mai mult!
Am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am ridicat brusc și am spus:

— Poate că Radu merită mai mult, dar și eu merit respect! Nu sunt servitoarea nimănui!

Mariana a rămas cu gura căscată. Radu s-a ridicat și el:

— Irina, ce-i cu tine? De ce țipi la mama?

— Pentru că m-am săturat! Pentru că nu mai pot! Pentru că nu mai știu cine sunt!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mariana a plecat trântind ușa. Radu s-a uitat la mine ca la un străin.

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca!
Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se taie respirația.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să fie pace, la toate visele abandonate pe drum. Dimineața am făcut bagajul și am plecat cu Ana la mama mea, într-un sat mic din județul Buzău.

Mama m-a primit cu brațele deschise:

— Draga mea, nu ești obligată să trăiești viața altora. Ai dreptul să fii fericită!

În zilele care au urmat am început să-mi regăsesc încet-încet curajul. Am vorbit cu Ana despre ce s-a întâmplat și i-am promis că voi lupta pentru noi două. Am reluat legătura cu vechile prietene și am început să citesc din nou cărți pentru sufletul meu.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început a fost furios:

— Cum ai putut să pleci? Ce-o să zică lumea?

Apoi vocea i s-a înmuiat:

— Hai acasă… fără tine nu e nimic la fel.

Dar eu știam deja: nu voiam să mă întorc într-un loc unde eram doar o umbră.

Aniversarea noastră a trecut fără flori și fără tort. În schimb, am stat cu Ana pe prispa casei mamei mele și am privit apusul peste dealuri. Pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște.

Mă întreb acum: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi ne pierdem vocea doar ca să fie liniște în casă? Poate că e timpul să ne punem și pe noi pe primul loc… Ce credeți voi?