Invitat la sacrificiu, dar nu la bucurie: Povestea unei mame românce

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă între furie și durere. Stătea în fața mea, cu ochii în pământ, iar lângă el Ioana își strângea mâinile nervos. Erau la ușa apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei, într-o seară rece de noiembrie, la doar două săptămâni după ce aflasem de pe Facebook că fiul meu s-a căsătorit.

Nu am primit invitație. Nici măcar un telefon. Niciun semn că aș fi fost dorită acolo, printre rudele și prietenii lor. Am aflat de la vecina mea, doamna Lidia, care văzuse pozele pe internet. M-am simțit ca o străină în propria mea viață.

— Mamă, știu că e greu de înțeles… dar așa a vrut Ioana. A zis că nu vrea conflicte la nuntă. Știi bine că nu se înțelege cu tine… a murmurat Radu, evitând să mă privească.

Ioana a ridicat bărbia sfidător:
— Nu am vrut să stricăm ziua noastră cu certuri sau reproșuri. E nunta noastră, nu a ta!

M-am uitat la ei și am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip, să-i dau afară, să le spun că nu mai sunt mama lor. Dar nu am putut. Pentru că tot ce am făcut în viața asta a fost pentru Radu și sora lui mai mică, Ana. Am rămas singură după ce tatăl lor ne-a părăsit pentru alta când copiii erau mici. Am muncit două joburi ca să le pun pâine pe masă și să-i țin la școală.

— Și acum ce vreți? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu mai avem unde sta… Ne-au dat afară din chirie și nu avem bani până la salariu. Te rugăm să ne lași câteva zile aici… până ne punem pe picioare, a spus Radu cu voce joasă.

Am simțit cum se adună în mine toată oboseala anilor de sacrificii. Să nu fiu bună pentru bucuriile lor, dar să fiu bună când au nevoie de ajutor? Să fiu invitată doar la suferință?

— Intră… am spus sec, făcându-le loc să treacă pragul.

Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. Radu și Ioana s-au instalat în camera Anei, care era plecată la facultate în Cluj. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic, încercând să-mi țin mintea ocupată. Dar gândurile nu-mi dădeau pace.

„De ce nu sunt suficient de bună pentru fericirea lor? De ce sunt bună doar când au nevoie? Unde am greșit ca mamă?”

A doua zi dimineață, Ioana a intrat în bucătărie fără să salute.
— Avem ceva cafea?

Am scos cutia de cafea și i-am întins-o fără un cuvânt. M-a privit cu răceală.
— Știi… dacă ai fi fost mai puțin posesivă cu Radu, poate te-am fi invitat la nuntă.

M-am uitat la ea lung. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Posesivă? Eu? Am muncit toată viața pentru el! Am renunțat la tot ca să-i fie bine!

— Da, dar nu poți controla totul. Acum suntem o familie nouă. Trebuie să accepți asta.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în balcon și am plâns în hohote. M-am simțit umilită în propria casă.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai tensionată. Ioana făcea observații despre curățenie, despre mâncare, despre cât de mic e apartamentul meu. Radu încerca să stea departe de conflicte, dar îl vedeam cum se frământă.

Într-o seară, Ana m-a sunat pe video:
— Mamă, ce s-a întâmplat? Te aud plângând…

I-am povestit totul printre suspine.
— Nu pot să cred! Cum au putut să-ți facă una ca asta? Dacă eram acolo îi dădeam eu afară!

— Nu pot… e copilul meu… Nu pot să-l las pe drumuri…

— Dar tu cine te apără pe tine? Cine are grijă de tine?

Întrebarea Anei m-a urmărit zile întregi. Cine are grijă de mine?

Într-o dimineață, Radu a venit la mine în bucătărie.
— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Știu că te-am rănit. Dar Ioana e soția mea acum… Trebuie să o susțin.

— Și eu cine sunt pentru tine? O cameristă? Un hotel unde vii când ai nevoie?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Nu… Ești mama mea. Dar nu știu cum să împac pe toată lumea…

— Poate că uneori trebuie să alegi ce e drept, nu ce e comod…

După o săptămână au plecat. Au găsit o garsonieră mică și s-au mutat. Nu mi-au mulțumit niciodată pentru ajutor.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră e rece și distantă. Vorbim rar și doar despre lucruri practice. Ana vine acasă cât poate de des și încearcă să mă facă să râd din nou.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit iubindu-l prea mult pe Radu sau dacă vina e doar a lor. Poate că familia nu e mereu despre sânge sau sacrificiu — ci despre respect reciproc.

M-am uitat într-o seară pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: „Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere în tăcere? Câte dintre noi suntem invitate doar la sacrificiu, dar niciodată la bucurie?”