Când ușile rămân închise: Povestea Anei, Leilei și a încrederii pierdute

— Ana, nu deschide! Nu e treaba noastră!
Vocea lui Darius răsuna tăios prin holul îngust, acoperind aproape bubuitul ploii care lovea geamurile. Mâna mea tremura pe clanță, iar inima îmi bătea nebunește. Dincolo de ușă, Leila plângea încet, aproape fără glas, iar copiii ei se agățau de fusta ei udă.
— Ana, te rog… Nu avem unde să mergem…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Leila era prietena mea din copilărie. Împărțisem totul: sandvișuri la școală, secrete, vise și frici. Acum, stătea în fața ușii mele, cu ochii umflați de plâns și cu urme violete pe brațe.
— Darius, nu pot să-i las afară! Uite la ei!
— Nu mă interesează! Nu vreau scandal în casă! Dacă vine bărbat-su după ei? Ne bagi pe toți în necazuri!
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Darius nu era un om rău, dar frica lui de probleme îl făcea uneori crud. Știam că dacă insist prea mult, va izbucni. Dar dacă nu deschid… cum să trăiesc cu mine însămi?
Am deschis ușa doar o palmă. Leila m-a privit cu disperare.
— Ana… te rog…
— Nu pot… Darius nu vrea… Îmi pare rău…
Am închis ușa încet, cu mâinile tremurânde. Am rămas lipită de ea, ascultând cum pașii lor se îndepărtează prin ploaie. Copiii plângeau încet. M-am prăbușit pe podea și am început să plâng în hohote.
A doua zi dimineață, am aflat că Leila ajunsese la spital. Soțul ei o găsise și o bătuse din nou. Copiii fuseseră luați temporar de Protecția Copilului. M-am simțit vinovată ca niciodată în viața mea. Am încercat să o sun pe Leila, dar nu mi-a răspuns. Am mers la spital, dar nu m-a primit.
— Nu vreau să te văd, Ana! Ai închis ușa când aveam cea mai mare nevoie de tine!
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am plecat acasă cu capul plecat și cu sufletul sfâșiat. Darius a încercat să mă liniștească:
— N-ai avut ce face, Ana! Nu e vina ta!
Dar eu știam că e vina mea. Aș fi putut să deschid ușa. Aș fi putut să-mi risc liniștea pentru viața unei prietene. Dar am ales să ascult de frică.
Zilele au trecut greu. Oamenii din sat au început să vorbească: „Ai auzit ce i s-a întâmplat Leilei? Săraca… Dar și Ana… ce fel de prietenă e aia?” M-am izolat tot mai mult. Nu mai ieșeam din casă decât pentru strictul necesar. Darius devenise irascibil; certurile dintre noi erau tot mai dese.
Într-o seară, mama mea m-a sunat:
— Ana, tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru familia ta. Dar să nu uiți niciodată: conștiința nu te lasă să dormi liniștită dacă ai greșit față de cineva drag.
Am plâns iar ore întregi după telefonul acela. Mi-am dat seama că nu pot merge mai departe fără să încerc să repar ceva. Am început să merg la Centrul pentru Femei Abuzate din oraș și să fac voluntariat acolo. Am întâlnit femei ca Leila, cu povești asemănătoare, cu ochii goi și speranța frântă. Fiecare poveste era o rană nouă pe sufletul meu, dar și un pas spre vindecare.

Într-o zi, după aproape un an, am văzut-o pe Leila la centru. Era slabă, dar privirea îi era mai hotărâtă ca oricând.

— Ana… Ce cauți aici?
— Am venit să ajut… Să încerc să fac ceva bun… Poate nu pentru tine, dar pentru alte femei ca tine.

Leila m-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi a dat din cap scurt și a plecat mai departe.

Nu m-a iertat niciodată cu adevărat. Poate nici eu nu m-am iertat pe mine însămi.

Acum, când aud ploaia bătând în geamuri sau când văd o femeie cu ochii triști pe stradă, mă gândesc mereu la acea noapte și la ușa pe care am lăsat-o închisă.

Oare câți dintre noi alegem liniștea proprie în locul curajului de a face ce e drept? Și cât ne costă asta sufletul?