Când bucătăria devine sala de nașteri: Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Ana, ce faci? De ce ești atât de palidă? am întrebat-o, intrând grăbită în bucătărie cu sacoșele de la piață. Mirosul de ceapă călită plutea în aer, dar ceva nu era în regulă. Ana stătea rezemată de dulap, cu mâinile strânse pe burtă, respirând sacadat.

— Mamă… cred că… începe, dar nu pot să las mâncarea pe foc… Radu vrea sarmale calde la pauza meciului, a șoptit ea printre dinți, încercând să zâmbească.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am aruncat o privire spre sufragerie: Radu, cu ochii lipiți de televizor, nici nu părea să audă gemetele Anei. Am simțit furie și neputință. Cum era posibil ca fiica mea să se chinuie singură, în timp ce soțul ei trăia pentru un gol?

— Lasă totul! Nu contează sarmalele! Hai să mergem la spital! am ridicat vocea, dar Ana a clătinat din cap.

— Nu pot… dacă plec acum, se arde totul și Radu se supără… Știi cum e el…

Mi-am amintit de tata. De serile în care mama gătea cu lacrimi în ochi, iar el nici nu observa. De câte ori am văzut-o pe mama punându-se pe ultimul loc? De câte ori am făcut și eu la fel? M-am simțit vinovată. Poate că eu am crescut-o așa pe Ana: să creadă că datoria față de ceilalți e mai presus decât propria sănătate.

Am tras o tigaie de pe foc și am stins aragazul cu o mișcare hotărâtă.

— Gata! Acum mergem! Dacă Radu vrea sarmale, să le facă singur!

Ana a izbucnit în plâns. Lacrimile ei erau un amestec de durere fizică și sufletească.

— Mamă, dacă nu sunt destul de bună? Dacă nu o să fiu o mamă bună? Dacă Radu se supără că nu am terminat cina?

Am luat-o în brațe. I-am șoptit la ureche:

— Ești mai mult decât suficientă. Și meriți să fii iubită și respectată. Hai să ne gândim la tine și la copilul tău acum.

Am ieșit din bucătărie cu Ana sprijinindu-se de mine. În sufragerie, Radu nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea.

— Unde mergeți? E pauză peste cinci minute!

— La spital! Ana naște! am răspuns printre dinți.

Radu a oftat, s-a ridicat încet și a luat telecomanda cu el.

În taxi, Ana tremura. M-am uitat la mâinile ei: mici, muncite, cu urme de tăieturi de la cuțit. Mi-am dat seama cât de mult a muncit mereu pentru alții. Cât de puțin a cerut pentru ea însăși.

La spital, asistentele au preluat-o imediat. Eu am rămas pe hol, cu inima cât un purice. M-am rugat să fie bine. Să fie altfel decât a fost pentru mine sau pentru mama mea.

După ore lungi, am auzit primul plânset al nepoatei mele. Am plâns și eu, eliberată de o povară veche cât lumea.

Când Ana s-a trezit după naștere, m-a privit cu ochii roșii:

— Mamă… crezi că o să pot rupe cercul ăsta? Să nu mă pierd pe mine pentru ceilalți?

Am strâns-o de mână:

— Poți. Dar trebuie să vrei. Și eu o să fiu lângă tine.

Câteva zile mai târziu, acasă, Radu era tot morocănos. Se plângea că nu are cine să-i facă mâncare „ca lumea”. Ana încerca să-l mulțumească, dar eu i-am spus clar:

— Acum ești mamă. Ai dreptul să te odihnești. Lasă-l pe Radu să se descurce.

A fost greu. Au urmat certuri, tăceri apăsătoare, reproșuri nerostite. Dar încet-încet, Ana a început să spună „nu”. Să ceară ajutor. Să-și permită să fie obosită sau tristă fără să se simtă vinovată.

Într-o zi, când am venit în vizită, am găsit-o citind pe canapea cu fetița în brațe. Bucătăria era vraiște, dar Ana zâmbea liniștită.

— Mamă, azi n-am făcut nimic pentru casă. Doar pentru mine și copilul meu. Și știi ce? Nu s-a prăbușit lumea.

Am râs printre lacrimi. Poate că schimbarea începe cu pași mici: cu o tigaie trasă de pe foc sau cu un „nu” spus la timp.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc povestea Anei? Câte dintre noi ne pierdem printre cratițe și așteptări nespuse? Oare chiar putem rupe lanțul acesta vechi? Sau suntem condamnate să repetăm greșelile mamelor noastre?

Poate că răspunsul e la fiecare dintre noi. Ce credeți voi?