Nu ți-am dat casa, doar ți-am permis să locuiești aici: Povestea unei familii românești despre responsabilitate și limitele iubirii

— Nu înțelegi, mamă! Nu vreau să-mi amintești în fiecare zi că stau în casa ta! vocea Anei răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, dar încerc să-mi păstrez calmul. Mă uit la ea, la ochii aceia verzi care cândva mă implorau să-i citesc încă o poveste înainte de culcare. Acum, aceiași ochi mă privesc cu reproș și oboseală.

— Ana, nu vreau să-ți amintesc nimic. Dar trebuie să înțelegi că nu e ușor pentru mine. Am muncit patruzeci de ani ca să plătesc apartamentul ăsta. Nu pot să mă prefac că nu contează, îi răspund, încercând să-mi țin vocea fermă.

Ea oftează și-și trece mâna prin păr. — Știu, mamă. Dar simt că nu pot respira aici. Orice fac, orice decizie iau, parcă trebuie să-ți cer voie. Nu mai sunt copil!

Mă lovește ca un pumn în stomac. Îmi amintesc de serile când veneam târziu de la fabrică, cu palmele crăpate și hainele mirosind a ulei. Tot ce voiam era să-i ofer Anei o viață mai bună decât a mea. Să nu-i lipsească nimic. Să nu simtă niciodată rușinea pe care am simțit-o eu când am crescut în două camere cu patru frați și o mamă bolnavă.

— Nu te țin cu forța aici, Ana. Poți pleca oricând vrei, spun, dar vocea mea sună mai aspru decât intenționam.

Ea se ridică brusc de la masă. — Nu e așa simplu! Unde să mă duc? Cu salariul meu de profesoară abia îmi permit chiria la o garsonieră în Rahova! Și tu știi asta foarte bine.

Tac. Știu prea bine cum e să numeri fiecare leu înainte de salariu. Dar nu pot să nu simt că ajutorul meu s-a transformat într-o cușcă invizibilă pentru ea.

— Poate că am greșit, Ana. Poate că am vrut prea mult să te protejez, îi spun încet. Dar tu ai cerut ajutorul meu când ai divorțat de Radu. Ai venit aici cu fetița ta, Mara, și am făcut tot ce am putut ca să vă fie bine.

Ana oftează din nou, dar de data asta lacrimile îi curg pe obraji. — Știu, mamă. Și îți mulțumesc. Dar nu mai pot trăi cu sentimentul că totul mi se dă pe datorie.

Mara intră tiptil în bucătărie, cu ursulețul ei strâns la piept. — Mami, de ce plângi?

Ana o ia în brațe și îi șoptește ceva la ureche. Eu mă uit la ele și simt cum inima mi se rupe între dorința de a le proteja și nevoia lor de libertate.

După ce Mara pleacă la culcare, Ana rămâne pe hol, sprijinită de perete. — Mamă, nu vreau să ne certăm mereu. Dar simt că nu pot fi eu însămi aici. Când eram mică, visam să am casa mea, să-mi pun tablourile pe pereți fără să mă întrebe nimeni dacă e bine sau nu.

Îmi mușc buza și încerc să-mi adun gândurile. — Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu știu unde se termină grija mea pentru tine și unde începe dreptul tău la viața ta.

Ana zâmbește trist. — Poate că niciuna dintre noi nu știe.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și ating pereții reci, fiecare crăpătură ascunzând o poveste: prima zi când am primit cheia de la apartament; ziua când Ana a făcut primii pași; serile când Mara râdea în somn. Toate sacrificiile mele sunt aici, între aceste ziduri.

A doua zi dimineață, găsesc un bilet pe masă: „Mamă, plec câteva zile la Irina. Am nevoie să mă gândesc.”

Casa e pustie fără ele. Mă așez pe canapea și privesc fotografiile din vitrină: eu și soțul meu, Doru, la mare; Ana la absolvire; Mara la serbare. Îmi dau seama că am confundat dragostea cu controlul. Am vrut să le ofer siguranță, dar poate că le-am luat libertatea.

Seara primesc un mesaj de la Ana: „Te iubesc, mamă. Dar trebuie să învăț să trăiesc pe cont propriu.”

Îmi dau seama că trebuie să-i dau drumul, chiar dacă doare. Să-i permit să greșească, să cadă și să se ridice singură.

Mă întreb: Oare câți părinți din România trăiesc aceeași dramă tăcută? Unde se termină datoria noastră și unde începe viața copiilor noștri? Poate dragostea adevărată înseamnă să știm când să ne retragem?