Când am avut cea mai mare nevoie de sprijin, familia soțului m-a trădat: Nu mai vreau să fiu colacul lor de salvare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează, care tace, care ajută fără să primească nimic în schimb! Ți-am spus de atâtea ori că mă simt singură în casa asta, dar tu… tu nici măcar nu mă asculți!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Vlad stătea la masă, cu privirea pierdută în telefon. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-i spun ce simt, dar el părea mereu absent. Poate că nici nu voia să audă adevărul: că familia lui nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

M-am căsătorit cu Vlad acum șapte ani, într-o zi ploioasă de octombrie. Mama lui, doamna Mariana, m-a privit atunci cu un zâmbet rece și mi-a spus la ureche: „Sper să nu-l schimbi prea mult pe băiatul meu.” Am râs atunci, crezând că e doar o glumă. Dar nu era. Din prima zi, am simțit că sunt un intrus în familia lor. La mesele de duminică, când toți povesteau amintiri din copilăria lui Vlad, eu eram invitată să aduc desertul sau să spăl vasele. Când aveau nevoie de cineva să stea cu bunica bolnavă sau să ducă copiii verișoarei la grădiniță, tot eu eram sunată prima.

— Irina, tu ești mai liberă, nu-i așa? Poți să mă ajuți cu ceva? mă întreba Mariana aproape în fiecare săptămână.

Nu refuzam niciodată. Poate pentru că voiam să le arăt că merit să fiu acolo. Poate pentru că speram că, într-o zi, mă vor privi ca pe una de-a lor. Dar acea zi nu a venit niciodată.

Anul trecut, viața mea s-a schimbat radical. Am rămas fără loc de muncă după ce firma la care lucram s-a închis peste noapte. Am încercat să-mi găsesc altceva, dar nimeni nu părea să aibă nevoie de o contabilă trecută de 35 de ani. Într-o zi, am avut un atac de panică în supermarket. M-am prăbușit între rafturile cu făină și zahăr și am plâns ca un copil speriat. Am sunat-o pe Mariana, tremurând:

— Nu mă simt bine… Poți veni după mine?

A tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Irina, sunt ocupată acum. Poate îl rogi pe Vlad.

Vlad era la serviciu și nu putea pleca. M-am ridicat singură și am mers acasă pe jos, cu ochii roșii și sufletul gol.

În următoarele luni, nimeni din familia lui nu m-a întrebat dacă sunt bine. În schimb, au continuat să mă sune pentru diverse favoruri: „Poți să faci tu prăjitura pentru ziua lui Radu?”, „Te rog, du-te tu cu mama la doctor, eu am treabă.”

Într-o seară, după ce am stat trei ore la spital cu bunica lui Vlad și am venit acasă epuizată, l-am găsit pe Vlad râzând la televizor cu sora lui, Alina. M-am așezat lângă ei și am încercat să le povestesc cât de greu mi-a fost la spital.

— Eh, Irina, tu te plângi mereu! Toată lumea are probleme! a spus Alina, dând ochii peste cap.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am mers în dormitor și am plâns până dimineața.

A doua zi, am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să spun „nu”. Prima dată când Mariana m-a sunat să mă roage să merg cu ea la piață, i-am spus calm:

— Îmi pare rău, dar azi nu pot. Am alte planuri.

A tăcut prelung la telefon.

— Dar ce planuri ai?

— Planuri pentru mine.

A doua zi, Vlad a venit acasă supărat:

— Ce-ai avut cu mama? De ce n-ai ajutat-o?

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nimeni nu mă ajută pe mine când am nevoie! Pentru că sunt om și eu!

A urmat o ceartă lungă. Vlad mi-a spus că exagerez, că familia lui e bună și că poate eu sunt prea sensibilă. Dar eu știam adevărul: eram doar colacul lor de salvare când aveau nevoie. În rest, eram invizibilă.

Am început să merg la terapie. Psihologul mi-a spus că trebuie să-mi pun limite și să învăț să mă respect pe mine însămi. A fost greu la început. M-am simțit vinovată de fiecare dată când refuzam ceva. Dar încet-încet am început să respir mai ușor.

Familia lui Vlad a început să mă vorbească pe la spate. Am auzit-o pe Mariana spunând vecinei:

— Irina s-a schimbat mult… Nu mai e fata aia bună care ne ajuta mereu.

Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după ani de zile, simțeam că trăiesc pentru mine.

Vlad s-a distanțat tot mai mult. Într-o seară, mi-a spus:

— Nu știu dacă mai putem merge așa înainte…

L-am privit în ochi și i-am răspuns:

— Nici eu nu știu… Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu colacul vostru de salvare.

Acum stau singură în bucătărie și privesc pe geam cum plouă peste orașul ăsta gri. Mă gândesc la toți anii în care am încercat să fiu pe placul altora și la cât de puțin am primit înapoi.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim acceptate? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?