Casa visurilor noastre: Darul otrăvit care ne-a destrămat familia

— Nu mai suport, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc în casa asta! a urlat Vlad, trântind ușa de la bucătărie cu o forță care a făcut să vibreze geamurile. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând de la apă și nervi. M-am uitat în jur: mobila nouă, pereții proaspăt vopsiți, tablourile alese cu grijă de mama, totul părea perfect. Și totuși, în fiecare colț al casei simțeam o apăsare, ca o greutate pe piept.

Nu știu când s-a transformat visul nostru într-un coșmar. Poate chiar din ziua în care părinții mei au venit cu cheia, zâmbind larg: „Să aveți parte de fericire aici, copii!” Atunci am simțit că plutesc. Vlad era mai rezervat, dar am pus totul pe seama emoțiilor. Nu mi-am dat seama că pentru el casa nu era un dar, ci o povară.

Primele luni au fost ca un basm. Ne mutasem în casa noastră, la marginea Bucureștiului, într-un cartier liniștit. Mama venea aproape zilnic să ne ajute cu aranjatul, tata aducea mereu câte ceva: un scaun nou, o lampă „mai potrivită”, o perdea „mai elegantă”. La început mi se părea drăguț, dar Vlad începea să se închidă în el. Într-o seară, după ce părinții mei au plecat, l-am găsit pe Vlad stând pe întuneric în sufragerie.

— Ce e? l-am întrebat încet.

— Ilinca, nu mai e casa noastră. E casa lor. Parcă nici nu mai am loc aici.

Am râs atunci, încercând să-l liniștesc: „Hai măi, exagerezi! Vor doar să ne ajute.” Dar cu fiecare vizită, cu fiecare sfat necerut, tensiunea creștea. Mama critica modul în care găteam, tata îl corecta pe Vlad la orice reparație încerca să facă. Într-o zi l-am surprins pe Vlad spunându-i tatei:

— Domnule Popescu, vă rog să mă lăsați să fac eu lucrurile aici. E casa mea.

Tata a râs scurt:

— E casa voastră pentru că noi am cumpărat-o. Să nu uiți asta!

Atunci am simțit prima fisură. Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu. Eu mă simțeam prinsă la mijloc între soț și părinți. Orice încercare de a le spune părinților să ne lase spațiu se termina cu lacrimi și reproșuri: „Noi v-am dat totul! Așa ne răsplătiți?”

Prietenii mei nu înțelegeau de ce mă consum atât. „E doar o casă”, îmi spuneau. Dar nu era doar o casă. Era simbolul controlului părinților mei asupra vieții mele și a neputinței mele de a-mi apăra căsnicia.

Au urmat luni de certuri mărunte: cine aduce pâinea, cine spală geamurile, cine decide ce culoare să fie draperiile. Dar adevărata explozie a venit când am aflat că sunt însărcinată. Am crezut că vestea va aduce liniște și bucurie. În schimb, mama a început să planifice camera copilului fără să mă întrebe nimic, tata îi dădea lui Vlad lecții despre cum „se crește un copil adevărat”.

Într-o noapte, Vlad a venit acasă beat. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

— Ilinca, eu plec. Nu mai pot. Ori ei, ori eu!

Am plâns toată noaptea. Dimineața i-am spus mamei că trebuie să ne lase în pace.

— Cum poți să-mi vorbești așa? După tot ce am făcut pentru tine? Să nu uiți că fără noi n-ai fi avut nimic!

M-am simțit mică, vinovată și rușinată. Vlad a plecat două zile de acasă. Când s-a întors, era hotărât:

— Eu nu pot trăi așa. Ori ne mutăm, ori divorțăm.

Nu aveam bani să cumpărăm altceva și nici curajul să-i spun părinților că vreau să vând casa. Am încercat să repar lucrurile între noi, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre părinții mei.

Apoi am pierdut sarcina. Nici acum nu știu dacă stresul a fost de vină sau pur și simplu n-a fost să fie. Atunci am intrat într-o depresie cumplită. Nu mă mai ridicam din pat zile întregi. Mama venea și plângea lângă mine: „Uite ce-ai făcut! Ai pierdut tot!” Vlad nu mai suporta atmosfera și s-a mutat la un prieten.

După două luni am semnat actele de divorț. Părinții mei au fost șocați: „Cum ai putut să faci asta? Noi doar am vrut binele tău!” Dar binele lor nu era și binele meu.

Au trecut șase luni de atunci. Încerc să-mi revin, dar încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de dor și regret. Casa e goală acum; doar ecoul pașilor mei răsună printre pereții care au văzut prea multe lacrimi.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” la timp, ar fi fost altfel? Cât de mult ar trebui să le permitem părinților să decidă pentru noi? Și oare câți dintre noi trăim încă în case care nu ne aparțin cu adevărat?