Singură în București: Rugămintea care mi-a sfâșiat familia

— Nu se poate, mamă. Nu avem loc, și copiii… e greu, a spus fiica mea, Irina, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară când îi ceream să mă lase să stau cu ei, măcar pentru o perioadă. După ce l-am pierdut pe Mihai, soțul meu, apartamentul nostru din Drumul Taberei a devenit prea mare și prea gol. Zilele treceau greu, pereții păreau să se apropie de mine, iar liniștea era apăsătoare.

— Dar, Irina, nu vreau să vă deranjez… pot ajuta cu copiii, pot găti, pot face orice! am încercat să-i spun, cu vocea tremurândă.

— Mamă, nu e vorba de asta. E complicat. Și Vlad nu e de acord. Știi cum e cu socrii… și copiii au nevoie de spațiul lor. Poate găsești pe cineva cu care să stai sau… nu știu, poate te gândești la un azil bun? a adăugat ea, evitându-mi privirea.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Un azil? Eu, care am crescut doi copii singură cât Mihai era plecat cu serviciul prin țară? Eu, care am muncit o viață întreagă ca să le fie lor bine? Am ieșit din apartamentul Irinei cu ochii în lacrimi și cu pașii grei.

A doua zi am încercat la băiatul meu, Radu. El locuiește în Militari, într-un apartament cu trei camere. Am sunat înainte să vin, dar mi-a spus să vin doar pentru o cafea.

— Mamă, nu te supăra, dar nici la noi nu e loc. Maria lucrează de acasă și are nevoie de liniște, copiii sunt mari și fiecare are camera lui… Nu știu cum am putea să ne organizăm.

— Radu, nu vreau mult. Doar o cameră mică… sau chiar sufrageria. Nu mai suport singurătatea asta!

— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că avem și noi viața noastră. Poate găsim altă soluție. Poate cineva din blocul tău vrea o colegă de apartament?

Am plecat de la el cu sufletul făcut bucăți. Pe drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am plâns ca un copil. O bătrânică s-a așezat lângă mine.

— Ce-ai pățit, draga mea? m-a întrebat ea blând.

I-am povestit totul. S-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Și eu sunt singură. Fata mea e în Italia și nu mă vrea acolo. Ne sunăm rar… Dar știi ce fac? Vin aici în parc în fiecare zi și vorbesc cu oamenii. Măcar așa nu mă simt invizibilă.

Am zâmbit amar. Seara m-am întors în apartamentul meu gol. M-am uitat la poza lui Mihai de pe raft și am șoptit:

— De ce m-ai lăsat singură? Copiii noștri nu mai au nevoie de mine…

Zilele au început să semene între ele: cafeaua băută singură dimineața, televizorul pornit doar ca să aud o voce prin casă, plimbările scurte până la piață unde vânzătoarele mă salutau din obișnuință. Uneori mă întâlneam cu vecina de la trei, doamna Stanciu, dar și ea era prea ocupată cu nepoții aduși de fiică-sa din provincie.

Într-o zi am primit un telefon de la Irina:

— Mamă, ai nevoie de ceva? Am văzut că n-ai mai sunat…

— Nu, draga mea. Sunt bine. Doar că… mi-e dor de voi.

— Știi că te iubim, mamă. Dar trebuie să înțelegi că nu putem schimba totul pentru tine.

Am simțit din nou acel zid rece între noi. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate am greșit undeva? Poate i-am sufocat prea mult când erau mici? Sau poate lumea s-a schimbat și bătrânii nu mai au loc în casele copiilor lor?

Într-o seară am găsit curajul să merg la biserică. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri. Dar uneori trebuie să ne găsim rostul din nou.

Am început să merg la un centru de zi pentru vârstnici din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Viorica, care își pierduse soțul acum doi ani și avea aceeași poveste ca mine: copiii plecați în străinătate, casa goală, zilele lungi și reci.

Ne-am împrietenit repede. Am început să gătim împreună, să mergem la teatru sau pur și simplu să stăm la povești ore întregi. Încet-încet am simțit că viața mea capătă un sens nou.

Dar rana refuzului copiilor mei nu s-a vindecat niciodată complet. De Crăciun am fost invitată la Irina acasă — doar pentru câteva ore — apoi m-au condus politicos la ușă.

În drum spre casă m-am întrebat: oare așa e normal acum? Să fim părinți doar cât suntem utili? Să devenim povară când îmbătrânim?

Mă uit la poza familiei mele din tinerețe și mă întreb: oare ce aș fi putut face altfel ca să nu ajung aici? Voi ce credeți: e vina mea sau a lumii care s-a schimbat prea mult?