Un singur răspuns și totul s-a întors: Povestea unei iubiri care nu moare

— Nu pot să dorm, iar tu ești de vină, Vlad!
Am apăsat „trimite” fără să mă gândesc prea mult. Era trecut de miezul nopții, iar casa era atât de tăcută încât auzeam cum se scurge timpul pe pereți. Copiii dormeau, soțul meu, Radu, sforăia încet în camera alăturată, iar eu stăteam pe canapea cu laptopul în brațe și o ceașcă de ceai rece. Am găsit profilul lui Vlad pe un site vechi de socializare, acolo unde toți ne lăsaserăm amintirile la păstrare, ca într-o cutie cu jucării uitate. Nu știu dacă am scris din curiozitate, din plictiseală sau dintr-o nevoie disperată de a simți ceva. Poate toate la un loc.

Nu mă așteptam să răspundă. Dar după nici zece minute, a apărut notificarea: „Și eu mă gândesc la tine uneori. Mai ales când nu pot să dorm.”

Atât. Un singur rând. Dar cuvintele acelea au deschis o ușă pe care o credeam zidită demult. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum inima începe să bată mai tare, ca atunci când aveam șaptesprezece ani și fugeam împreună de la ore ca să ne ascundem în parcul din spatele liceului. M-am ridicat și am început să mă plimb prin sufragerie, încercând să-mi alung gândurile. Dar nu puteam. Tot ce încercasem să uit s-a întors peste mine ca o avalanșă.

A doua zi dimineață, Radu m-a întrebat de ce sunt atât de obosită. I-am spus că am avut insomnie. Nu era prima dată când mințeam în legătură cu Vlad. De fapt, nu-i vorbisem niciodată despre el. Vlad era secretul meu, povestea aceea care nu se terminase niciodată cu adevărat.

Am început să vorbim aproape zilnic. La început, mesaje scurte: „Ți-ai mai luat vreodată cafeaua de la colțul străzii?” sau „Ți-ai împlinit vreun vis din liceu?” Apoi, discuțiile s-au adâncit. Vlad era divorțat, avea o fetiță pe care o vedea doar în weekenduri și o mamă bolnavă pe care o îngrijea singur. Mi-a povestit despre eșecurile lui, despre cât de greu îi este să se simtă întreg.

— Știi că tu ai fost mereu refugiul meu? mi-a scris într-o noapte.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Și eu simțeam la fel, dar nu aveam curajul să-i spun. În fiecare zi mă uitam la Radu și mă întrebam dacă îl iubesc cu adevărat sau doar m-am obișnuit cu el. Copiii noștri erau tot ce aveam mai frumos împreună, dar între noi se așternuse o liniște apăsătoare, ca praful pe mobilele vechi.

Într-o seară, Radu a găsit telefonul meu pe masă și a văzut un mesaj de la Vlad: „Mi-e dor de tine.”

— Cine e Vlad? m-a întrebat cu voce joasă, dar tăioasă.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am așezat pe marginea patului și am început să-i povestesc totul: cine a fost Vlad pentru mine, cum ne-am regăsit, cât de mult m-a durut despărțirea noastră din liceu. Radu m-a ascultat fără să spună nimic, apoi a ieșit din cameră și a trântit ușa.

A urmat o perioadă grea. Radu nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata e supărat pe mine. Mama mea m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Nu te juca cu focul, Irina! Cândva ai ales drumul ăsta. Nu poți avea totul.

Dar eu nu voiam totul. Voiam doar să știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fugit de ceea ce simțeam cu adevărat.

Vlad insista să ne vedem. Mi-a spus că vrea să mă privească în ochi și să știe dacă mai există ceva între noi sau dacă totul e doar nostalgie.

— Hai să ne întâlnim într-o zi la cafeneaua aia mică din centru, unde mergeam după ore. Dacă nu simți nimic, promit că nu te mai caut niciodată.

Am acceptat. În ziua întâlnirii am tremurat toată dimineața. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat cine sunt: soția lui Radu sau fata care l-a iubit pe Vlad? Când l-am văzut intrând în cafenea, am simțit că timpul s-a dat înapoi. Era același zâmbet timid, aceiași ochi verzi care mă făceau să uit de lume.

Am vorbit ore întregi despre tot și nimic. La final, Vlad mi-a luat mâna peste masă.

— Irina, eu încă te iubesc. Știu că nu pot schimba trecutul, dar poate viitorul…

Am tras mâna repede și am simțit cum mă sufoc de vinovăție.

— Vlad, eu am familie acum. Nu pot să distrug totul pentru ceva ce poate nici nu mai există cu adevărat.

M-am ridicat și am plecat fără să privesc înapoi. În drum spre casă am plâns ca un copil. Acasă, Radu mă aștepta în bucătărie.

— Ai ales? m-a întrebat el simplu.

Nu i-am răspuns atunci. Nici azi nu știu dacă am ales cu adevărat sau doar am rămas acolo unde era mai puțin dureros.

Uneori mă întreb: oare cât din viața noastră e despre alegeri reale și cât e doar despre frică? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?