Bunica sau menajeră? Lupta mea pentru respect în propria familie

— Elena, ai spălat vasele? Că dacă nu, iar rămânem cu chiuveta plină!
Vocea Ramonei răsună din bucătărie, tăioasă, ca o lamă care-mi zgârie sufletul. Mă uit la mâinile mele crăpate de detergent și mă întreb, pentru a mia oară în ultimii ani, când am ajuns să fiu menajera casei fiului meu. Nu bunica iubitoare, nu mama care a crescut doi copii singură după ce Ionel a murit, ci femeia care spală, gătește și tace.

— Da, Ramona, le-am spălat. Mai trebuie să fac ceva? întreb încet, cu vocea stinsă.

— Da, dacă poți să calci și cămășile lui Radu până vine de la serviciu… Și să nu uiți să iei copiii de la grădiniță la patru! Eu am ședință la birou.

Mă uit la ceas. E abia ora unu. Îmi vine să plâng. Dar nu plâng. Nu mai plâng de mult. Am învățat să-mi înghit lacrimile ca pe niște pastile amare. Radu, băiatul meu, nu vede nimic. Sau nu vrea să vadă. Când ajunge acasă, Ramona îi povestește cât de greu îi e la serviciu și cât de obosită e. Eu tac. Mă uit la nepoții mei, Ilinca și Vlad, și mă gândesc că pentru ei merită să rabd.

Dar până când?

Într-o zi, după ce am terminat de călcat cămășile, am găsit-o pe Ramona vorbind la telefon cu mama ei.

— Nu știu ce m-aș face fără Elena! E ca o femeie de serviciu pe gratis! râde ea.

M-am oprit în ușă. M-a văzut și a roșit puțin, dar nu a zis nimic. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit afară în curte și m-am așezat pe bancă. M-am uitat la cerul gri de toamnă și mi-am amintit de mama mea, cum îmi spunea mereu: „Să nu te lași călcată în picioare de nimeni, nici măcar de ai tăi.”

În seara aceea, când Radu a venit acasă, am încercat să-i spun ce simt.

— Mamă, știi că te iubim și că avem nevoie de tine… Dar Ramona e stresată la muncă. Ajut-o și tu cât poți. E normal.

— Dar eu nu mai sunt tânără, Radu! Am 67 de ani! Nu vreau să fiu povară, dar nici slugă!

A oftat și a dat din umeri.

— Hai, mamă… Nu face atâta caz. Toate femeile mai în vârstă ajută la nepoți. Așa e la noi.

Așa e la noi… Dar cine a decis asta? Cine a hotărât că bunicile trebuie să-și sacrifice bătrânețea pentru liniștea copiilor lor?

A doua zi dimineață, Ramona mi-a lăsat pe masă o listă lungă cu treburi: cumpărături, curățenie, mâncare pentru copii, programare la dentist pentru Vlad.

Am luat lista și am rupt-o în două. Am pus bucățile pe masă și am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copacii golași. O bătrână cu un baston s-a așezat lângă mine.

— Ce-i cu tine, dragă? Pari necăjită.

— Sunt… obosită. Parcă nu mai sunt eu.

— Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni! Nici pentru copii! mi-a spus ea cu blândețe.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

Când m-am întors acasă, Ramona era furioasă.

— Unde ai fost? Copiii te-au așteptat la grădiniță! A trebuit să-i iau eu!

— Ramona, eu nu mai pot continua așa. Nu sunt menajera voastră. Sunt mama lui Radu și bunica copiilor tăi. Vreau să fiu respectată!

A izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Nu te ține nimeni cu forța!

M-am uitat la Radu. Era roșu la față, jenat.

— Mamă… hai să nu ne certăm…

— Nu mă cert, Radu. Dar vreau să știți că am nevoie de timp pentru mine. Vreau să merg la cercul de croitorie de la Casa de Cultură. Vreau să citesc. Să mă plimb cu prietenele mele. Să fiu bunică, nu menajeră!

Ramona a trântit ușa și a plecat din cameră. Radu s-a uitat la mine lung.

— Poate ai dreptate… Dar nu știu cum să-i spun Ramonei…

— Nu trebuie să-i spui tu nimic. O voi face eu.

În zilele următoare au fost reci între noi. Ramona abia îmi vorbea. Copiii mă întrebau de ce nu-i mai iau eu de la grădiniță.

— Pentru că bunica are nevoie și ea de timp pentru ea, le-am spus blând.

Am început să merg la croitorie cu doamna Maria și doamna Viorica din bloc. Am redescoperit bucuria micilor lucruri: o cafea băută în liniște, o carte bună citită pe bancă în parc.

După câteva săptămâni, Ramona a venit într-o seară la mine în cameră.

— Elena… Poate am exagerat. Îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar mi-e greu… Sunt stresată… Și tu erai mereu acolo…

— Știu că ți-e greu, Ramona. Dar nu pot fi mereu acolo dacă mă pierd pe mine însămi.

A dat din cap încet.

— Putem încerca altfel? Să facem un program… Să ne ajutăm reciproc…

Am zâmbit printre lacrimi.

— Putem încerca.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când simt că iar mă sufoc între nevoile lor și dorințele mele. Dar am învățat să spun „nu”. Să cer respectul pe care îl merit.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte bunici devin invizibile în propria familie? Oare când vom învăța că iubirea nu trebuie să fie sacrificiu fără sfârșit?