Sub mâna altuia: Povestea unei vieți trăite în umbra controlului

— Irina, unde e restul banilor? Ai cheltuit iar pe prostii?
Vocea lui Radu răsună tăios în bucătăria mică, unde lumina rece a neonului îmi aruncă umbre pe față. Îmi strâng mâinile în poală, încercând să-mi adun curajul.
— Nu, Radu, am plătit întreținerea și am luat ceva de mâncare pentru copii…
El oftează teatral, apoi îmi smulge portofelul din mână. Simt cum mi se strânge stomacul. În fiecare lună, același ritual: îi dau salariul meu, iar el îmi lasă câteva bancnote pentru tramvai și pâine. Restul îi pune la „siguranță”, cum îi place să spună.

Mă numesc Irina Popescu și am 38 de ani. Sunt profesoară de limba română la un liceu din Ploiești. Când eram mică, visam să scriu cărți, să călătoresc, să am o familie fericită. Acum, mă trezesc în fiecare dimineață cu un nod în gât, întrebându-mă dacă viața asta e tot ce merit.

Radu nu a fost mereu așa. La început era atent, grijuliu, mă făcea să râd. După ce s-a născut Vlad, primul nostru băiat, a început să se schimbe. A rămas fără serviciu și a devenit tot mai irascibil. Eu am început să predau suplinitor ca să ne descurcăm. Când am primit primul salariu, mi-a spus că „banii trebuie ținuți la un loc”, că „așa fac familiile unite”. Am crezut că are dreptate. Dar cu timpul, banii au devenit o armă.

— Irina, nu avem nevoie de prostiile tale! Ce-ți trebuie cărți noi? Nu le ai pe alea vechi?
— Sunt pentru elevi, Radu… au apărut manuale noi.
— Nu mă interesează! Nu mai arunca banii pe fantezii!

Așa arată discuțiile noastre de ani de zile. Dacă vreau să-mi cumpăr o rochie nouă sau să merg la un ceai cu colegele, trebuie să cer voie și să justific fiecare leu. De multe ori renunț înainte să deschid gura. Mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna.

Mama mea a observat că nu mai port haine noi și că par mereu obosită.
— Irina, ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești tu…
— Sunt doar obosită, mamă. Mult de lucru la școală…

Nu pot să-i spun adevărul. Mi-e rușine. Mi-e teamă că va suferi pentru mine sau că mă va judeca. În oraș lumea vorbește repede și răutăcios.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i vorbesc lui Radu despre cum mă simt.
— Radu, simt că nu mai am aer… Aș vrea să pot decide și eu ce fac cu banii mei…
El a râs scurt.
— Nu te mai prosti! Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar vezi tu cum te descurci singură cu doi copii!

Am tăcut. M-am simțit mică și neputincioasă. M-am gândit la Vlad și la Ana-Maria, copiii noștri. Cum ar fi viața lor dacă aș pleca? Cum ar fi viața mea?

Într-o zi, la școală, colega mea, Mirela, m-a invitat la o cafea după ore.
— Hai cu mine! N-ai mai ieșit de mult…
Am ezitat.
— Nu pot… trebuie să ajung acasă…
Ea m-a privit lung.
— Irina… știi că poți vorbi cu mine dacă ai nevoie de ajutor, nu?

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Am dat din cap și am fugit spre tramvai. În acea seară am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni.

Au trecut luni în care am trăit ca o umbră. Am început să ascund câte 10 lei din meditații, să pun deoparte pentru zile negre. M-am simțit vinovată, dar era singura mea gură de aer.

Într-o duminică dimineață, Ana-Maria a venit la mine cu o scrisoare pe care o scrisese la școală:
„Mama e cea mai bună pentru că mă iubește și mă ajută mereu.”
Am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că nu pot continua așa doar din frică sau rușine.

În acea zi am sunat-o pe mama și i-am spus totul. A plâns împreună cu mine.
— Irina, nu ești singură! Vino acasă la mine cât ai nevoie!

A doua zi dimineață mi-am făcut curaj și i-am spus lui Radu că vreau să divorțez.
— Ești nebună! Cine te mai ia pe tine cu doi copii?
Nu i-am răspuns nimic. Pentru prima dată după mulți ani, nu mi-a mai fost frică.

Acum stau în apartamentul mamei cu copiii mei. Nu e ușor – banii sunt puțini, lumea vorbește, iar uneori mă simt pierdută. Dar am libertatea de a decide pentru mine și pentru ei.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă sub controlul altcuiva? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și caute libertatea.