Când cea mai mare trădare vine de la cel mai apropiat om

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Stătea în fața mea, cu ochii mari, dar fără nicio urmă de regret. Era ca și cum nu mă mai recunoștea. În acea clipă, tot ce crezusem despre prietenie s-a prăbușit.

Totul a început cu un an în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie. Irina a sunat la ușa mea, udă leoarcă și cu valiza în mână. „Nu mai pot sta cu ai mei. M-au dat afară. Te rog, lasă-mă să stau la tine o vreme”, mi-a spus, cu vocea stinsă. Nu am stat pe gânduri. O cunoșteam din liceu, eram ca două surori. Soțul meu, Radu, a ridicat din umeri: „Dacă tu vrei, e ok.”

Primele luni au fost ca o gură de aer proaspăt. Ne uitam la filme până târziu, găteam împreună, râdeam ca pe vremuri. Irina era mereu acolo când aveam nevoie de un sfat sau o vorbă bună. Dar încet-încet, am început să simt că ceva nu e în regulă. Radu era tot mai distant, iar Irina părea să fie mereu acolo când el avea nevoie de ceva: o cafea, o cămașă călcată, un compliment aruncat printre dinți.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, i-am găsit râzând împreună în bucătărie. Nimic suspect la prima vedere, dar privirea Irinei era altfel. M-am simțit ca un intrus în propria casă.

— Ce faci acasă așa devreme? m-a întrebat Radu, vizibil surprins.
— Am terminat treaba mai repede… am răspuns, încercând să-mi ascund neliniștea.

Am început să observ mici schimbări: Irina își cumpărase o rochie nouă, identică cu una pe care o aveam eu; parfumul meu preferat dispăruse; Radu primea mesaje târzii în noapte și le ștergea imediat. Am încercat să-mi alung gândurile negre. „Nu poate fi adevărat”, îmi spuneam. „Irina nu ar face așa ceva.”

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie un bilet scris de mână: „Ne vedem la ora 18:00 la cafenea. Să nu întârzii!” Era semnat cu inițiala „I”. Am simțit cum mi se taie respirația. Am decis să merg la cafenea la ora respectivă.

M-am așezat la o masă retrasă și i-am văzut intrând împreună. Radu și Irina râdeau și se țineau de mână ca doi adolescenți. Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am ieșit fără să mă vadă și am plâns în ploaie minute întregi.

Câteva zile am tăcut. Nu știam cum să confrunt această realitate. Într-o seară, nu am mai rezistat și i-am spus Irinei:

— De ce mi-ai făcut asta? De ce ai ales să-mi distrugi familia?

Ea s-a uitat la mine rece:
— Poate pentru că tu nu l-ai mai văzut de mult timp pe Radu așa cum l-am văzut eu. Poate pentru că ai fost prea ocupată cu munca ta și l-ai lăsat singur.

M-a durut fiecare cuvânt ca un cuțit răsucit în rană. Nu am avut puterea să-i răspund. Radu a venit acasă târziu și nici nu a încercat să nege nimic.

— Îmi pare rău, dar între noi s-a terminat de mult. Irina mă face fericit acum.

În acea noapte, am dormit pe canapea, iar dimineața am găsit casa goală. Plecaseră împreună.

Au urmat luni de tăcere și singurătate. Mama m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Prietenii au dispărut rând pe rând — unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice. Am simțit că nu mai am pe nimeni.

Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la supermarket. Doamna Popescu m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri:
— Nu e vina ta că ai avut încredere. Dar acum trebuie să te reconstruiești pas cu pas.

Mi-am dat demisia de la jobul care mă storcea de energie și mi-am găsit un post part-time la o librărie micuță din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Ana, o femeie trecută printr-un divorț urât, care mi-a devenit sprijin și prieten adevărat.

După aproape un an, Irina mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău pentru tot.” Nu i-am răspuns niciodată. Nu pentru că nu aș fi vrut să iert, ci pentru că știam că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Astăzi încă mă întreb: cum poți avea încredere din nou după ce ai fost trădat de cel mai apropiat om? Oare merită să mai deschidem ușa sufletului nostru sau e mai bine să rămânem cu ea încuiată?