Când weekendul devine câmp de luptă: Povestea mea despre soacră, compromisuri și lupta pentru sine
— Nu pot să cred că iar trebuie să renunț la planurile mele din cauza ei! am izbucnit, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Vocea soțului meu, Vlad, a venit calmă, dar obosită: — Hai, Livia, e mama… Știi cum e, nu poate singură cu toate astea.
Dar eu nu mai puteam. Era al treilea weekend la rând când soacra mea, doamna Mariana, găsea un motiv să ne cheme la ea: ba că s-a stricat robinetul, ba că trebuie dus gunoiul la platforma din spatele blocului, ba că „nu se descurcă” cu cumpărăturile. Și de fiecare dată, eu eram cea care trebuia să sar în ajutor. Vlad avea mereu ceva de făcut: ba o lucrare urgentă la serviciu, ba o întâlnire cu băieții la fotbal.
— Livia, nu te supăra, dar dacă nu mergem iar o să se supere. Știi cum face…
Am oftat adânc. M-am uitat la fetița noastră, Ilinca, care se juca liniștită cu păpușile pe covor. Îmi promisesem că weekendul acesta vom merge în parc, doar noi trei. Aveam nevoie de timp împreună, să ne reconectăm ca familie. Dar Mariana avea alte planuri pentru noi.
Am urcat în mașină cu inima grea. Pe drum, Vlad încerca să destindă atmosfera: — Hai, poate nu stăm mult. Facem ce are nevoie și plecăm repede.
Dar știam că nu va fi așa. Odată ajunși, Mariana ne-a întâmpinat cu o listă lungă de treburi: „Trebuie schimbată perdeaua din sufragerie, am nevoie de cineva să mă ajute cu aspiratul și… ah, Livia, poate faci tu o ciorbă? N-am mai mâncat una bună de mult!”
M-am simțit invizibilă. Nu eram nora, eram menajera de serviciu. Am început să mă agit prin bucătărie, cu ochii în lacrimi. Ilinca a venit la mine și m-a întrebat încet: — Mami, când mergem în parc?
Nu am avut curaj să-i răspund. M-am simțit vinovată față de ea și furioasă pe mine însămi că nu pot spune „nu”.
La masă, Mariana a început să povestească despre vecina ei, doamna Stanciu: — Săraca, n-are copii să o ajute. Noroc cu mine că mă mai duc pe la ea… Dar eu nu mă plâng ca alții!
Am simțit săgeata direct în piept. Vlad a tăcut vinovat. Eu am strâns din dinți.
Seara târziu, acasă, după ce am culcat-o pe Ilinca, am izbucnit: — Vlad, nu mai pot! Nu e normal ca fiecare weekend să fie despre mama ta! Și eu am nevoie de timp pentru mine! Pentru noi!
El s-a uitat la mine lung: — Știu… Dar ce vrei să fac? E singură…
— Și eu sunt singură! Cu tot greul pe umerii mei! Tu nu vezi?
A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult mă pierdusem încercând să fiu pe plac tuturor.
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că nu v-am deranjat prea tare ieri. Poate vii și azi să mă ajuți cu rufele?”
Am stat minute bune cu telefonul în mână. Îmi tremurau degetele. Apoi am scris: „Nu pot azi. Am nevoie de timp cu familia mea.”
Inima îmi bătea nebunește. M-am temut de reacția ei. După câteva minute a venit răspunsul: „Bine… dacă nu poți…”
Vlad m-a privit surprins când i-am spus ce am făcut.
— Ai făcut bine, Livia. Poate ar trebui să facem asta mai des.
În weekendul următor am mers în parc cu Ilinca și Vlad. Am râs, am alergat prin iarbă și pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.
Dar liniștea nu a durat mult. Mariana a început să ne sune tot mai des, tot mai insistent. A încercat să-l întoarcă pe Vlad împotriva mea: „Nu te recunosc pe Livia asta… Ce i-ai făcut?”
Au urmat certuri între mine și Vlad. El era prins la mijloc între datoria față de mamă și nevoia noastră de intimitate ca familie tânără.
Într-o seară, după o discuție aprinsă cu Mariana la telefon, Vlad a venit la mine și mi-a spus: — Trebuie să punem niște limite clare. Nu mai putem continua așa.
Am hotărât împreună să stabilim un program: o zi pe lună pentru vizite și ajutor concret, restul timpului pentru noi.
Mariana s-a supărat rău la început. A plâns, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători. Dar încet-încet a început să accepte noua realitate.
Eu am învățat să spun „nu” fără vinovăție. Să-mi apăr timpul și familia fără teamă.
Acum mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să ne punem pe primul loc fără să ne simțim egoiste?