De ce să-mi pese acum? Povestea Anei, sora uitată din familia Ionescu

— Ana, vino repede! Mama nu se simte bine! vocea fratelui meu, Radu, răsună disperată în telefon, dar ceva în mine se împotrivește să răspund. Mă uit la ecranul care luminează camera întunecată și simt cum resentimentele vechi, adunate în ani de tăcere, îmi apasă pieptul. De ce să fiu eu cea care sare mereu prima? De ce nu el, băiatul de aur al mamei, cel pentru care am fost mereu invizibilă?

Îmi amintesc perfect după-amiezile când veneam acasă de la școală cu carnetul plin de note bune. Mama nici nu ridica privirea din ciorba care fierbea pe aragaz. „Bravo, Ana”, spunea absentă, dar când Radu venea cu o diplomă la vreun concurs de fotbal, toată casa era în sărbătoare. Tata aducea suc și prăjituri, iar mama îl strângea la piept, mândră de băiatul ei. Eu? Eu eram fata care trebuia să fie cuminte și să nu deranjeze.

Anii au trecut și diferențele s-au adâncit. Radu a primit mereu ce și-a dorit: bicicletă nouă, excursii cu prietenii, libertate. Eu am rămas acasă să ajut la curățenie sau să o însoțesc pe mama la piață. Când am vrut să merg la facultate în alt oraș, mama a făcut o criză de nervi: „Cum să pleci? Cine mă ajută pe mine aici?” Radu era deja la București, la Politehnică, susținut financiar din greu de părinți. Eu am rămas în orașul nostru mic, cu visele frânte și inima plină de ciudă.

Acum, după atâția ani, mama e bolnavă. Cancer. O boală care nu iartă și nu întreabă dacă ai fost mamă bună sau nu. Tata a murit acum trei ani, iar Radu vine acasă doar când e nevoie de decizii importante sau când trebuie semnate acte. În rest, totul cade pe umerii mei: programări la doctor, cumpărături, nopți nedormite lângă patul ei. Și totuși, când vine Radu acasă, mama prinde viață. Îl privește cu ochii aceia umezi pe care eu nu i-am primit niciodată.

— Ana, te rog, nu mai fi așa încăpățânată! Nu vezi că mama are nevoie de noi? mă ceartă Radu într-o seară, după ce am refuzat să-i aduc apă mamei pentru a treia oară.

— Noi? Tu vii o dată pe lună și vorbești de „noi”? îi răspund cu voce joasă, dar fermă. — Eu sunt aici zi de zi. Tu ai fost mereu preferatul ei. Acum vrei să fim „noi”?

Radu oftează și dă din cap a neputință.

— Nu e vina mea că mama te-a tratat altfel…

— Nu e vina ta? îl întrerup furioasă. — Poate nu e vina ta direct, dar nici nu ai făcut nimic să schimbi asta! Ai luat totul ca pe un drept al tău!

Se lasă liniștea între noi. Mama doarme în camera alăturată, slabă și palidă ca o umbră a femeii puternice care era odată. Mă uit la ea și simt un amestec ciudat de milă și furie. O iubesc pentru că e mama mea, dar nu pot uita toate momentele în care m-a făcut să mă simt mai puțin importantă.

Într-o noapte, când îi schimb perfuzia, mama deschide ochii și mă privește lung.

— Ana… îmi pare rău…

Vocea ei e slabă ca un fir de fum.

— Pentru ce? întreb fără să mă uit la ea.

— Pentru tot… pentru că nu am știut să te iubesc la fel…

Lacrimi îmi curg pe obraji fără să vreau. Aș vrea să o iert, dar rana e prea adâncă.

— E prea târziu acum…

— Niciodată nu e prea târziu… șoptește ea.

După câteva zile mama moare. Casa rămâne goală și rece. Radu pleacă repede înapoi la București; are serviciu, familie, viață. Eu rămân cu amintirile și cu întrebarea dacă am făcut destul sau dacă am fost doar fata care a stat pe margine toată viața.

Uneori mă întreb: oare putem ierta vreodată cu adevărat nedreptatea din familie? Sau rănile copilăriei ne urmăresc toată viața? Voi ce ați fi făcut în locul meu?