Când mama-soacră îți fură viața: Povestea mea despre curaj și libertate

— Nu, nu poți să pui ceaiul în cana asta! E cana mea preferată, așa că te rog să o lași acolo unde era!

Vocea mamei-soacre răsuna în bucătăria mică, iar eu, cu mâinile tremurânde, țineam ceainicul aburit deasupra unei căni cu flori albastre. Era a treia zi după nuntă și deja simțeam că nu mai am loc în propria casă. Mă uitam la Vlad, soțul meu, care stătea neputincios în prag, evitând privirea mamei lui, doamna Stela. În acea clipă am înțeles: nu mă măritasem doar cu Vlad, ci și cu mama lui.

Totul a început cu lucruri mici. O cană mutată din dulap, o pernă schimbată de pe pat, o față de masă „prea veselă” pentru gustul ei. Dar, pe măsură ce zilele treceau, Stela devenea tot mai prezentă, tot mai autoritară. Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o făcând ordine în dulapurile mele. Rochia mea preferată era aruncată pe pat.

— Nu-i potrivită pentru o femeie măritată! a spus ea scurt. Acum ești nevastă, trebuie să te comporți ca atare.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-i spun lui Vlad, dar el ridica din umeri:

— E doar mama, așa e ea… Nu te supăra.

Dar nu era doar mama. Era o invazie tăcută, o luptă pentru fiecare colțișor al vieții mele. Într-o dimineață, am găsit ceainicul meu preferat dispărut. L-am căutat peste tot, până când am văzut cum Stela îl împacheta într-o pungă.

— Îl iau la mine acasă. Oricum nu știi să faci ceai ca lumea!

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit ca o musafiră în propria casă. În fiecare zi, Stela găsea ceva de criticat: mâncarea mea era prea sărată, hainele prea colorate, florile din vază „prea ieftine”.

Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că nu mă poate proteja. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem alegându-l pe el.

— Vlad, nu mai pot! Trebuie să facem ceva! i-am spus într-o noapte.

El a oftat adânc:

— Nu vreau să o supăr pe mama…

— Dar pe mine? Pe noi?

A doua zi dimineață, Stela a venit cu o listă de „reguli” pentru casa noastră: la ce oră să mâncăm, cum să aranjăm lucrurile în dulapuri, chiar și ce program TV avem voie să urmărim.

— Atâta timp cât eu vă ajut cu banii și cu timpul meu, facem ca mine! a spus ea răspicat.

Atunci am simțit că explodez:

— Nu mai pot! E casa noastră! Nu poți decide tu totul!

S-a uitat la mine cu dispreț:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am uitat la Vlad. Tăcea. Am simțit că mă prăbușesc.

În următoarele zile am început să mă retrag în mine. Mergeam la serviciu și rămâneam peste program doar ca să nu ajung acasă. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă cu mine; le mințeam că sunt doar obosită. Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Ce ai pățit, Ilinca? Te aud tristă…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea mi-a spus:

— Trebuie să-ți aperi viața! Nimeni nu are dreptul să-ți ia libertatea!

În acea noapte am luat o decizie. A doua zi dimineață am făcut cafeaua și am pus masa pentru doi: pentru mine și Vlad. Când Stela a intrat pe ușă cu obiceiul ei de a da ordine, i-am spus calm:

— De azi înainte, te rog să ne anunți înainte să vii. Avem nevoie de intimitate.

A izbucnit:

— Cum adică? Eu v-am crescut! Eu v-am ajutat!

— Și îți mulțumim pentru tot… dar acum e timpul să ne lăsăm pe picioarele noastre.

A urmat un scandal monstru. Vlad încerca să o calmeze, eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Până la urmă a plecat trântind ușa.

Au urmat zile grele. Vlad era prins între noi două. Stela nu ne-a vorbit o vreme, apoi a început să trimită mesaje pline de reproșuri. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat casa după gustul meu, am cumpărat un ceainic nou și am început să gătesc rețete care îmi plăceau mie.

Vlad a început să mă susțină mai mult. A mers cu mine la mama lui și i-a spus clar:

— Ilinca e soția mea și are dreptul la viața ei!

Nu a fost ușor. Relația cu Stela s-a răcit mult timp. Dar am câștigat ceva mai important: respectul față de mine însămi și libertatea de a-mi trăi viața după propriile reguli.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă sub umbra unei mame-soacre care vrea să le controleze viața? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?