Când sângele nu mai leagă: Povestea unei mame între fiu și noră

— Bunica, dar tu nu mi-ai dat niciodată banii aceia pentru excursie!
Vocea lui Matei, nepoțelul meu de opt ani, a răsunat în sufrageria plină de lumina blândă a după-amiezii. Am simțit cum mi se strânge inima. Cu doar câteva zile înainte îi dădusem lui Vlad, fiul meu, suma pentru excursia la munte a lui Matei, rugându-l să-i dea băiatului și să-i spună că e de la mine.
— Cum adică nu ți-am dat? am întrebat ușor tremurând, încercând să-mi ascund neliniștea.
Matei s-a uitat la mine cu ochii lui mari, sinceri:
— Mama a zis că nu trebuie să te deranjezi cu bani, că tata se ocupă de toate.

Atunci am simțit pentru prima dată că ceva nu e în regulă. De când Zsófia intrase în viața lui Vlad, totul părea să se schimbe. Nu era vorba doar de banii pentru excursie. Era vorba de mesele de duminică la care nu mai veneau, de telefoanele la care răspundea tot mai rar, de sărbătorile petrecute „doar în familie”, fără mine. Mă simțeam ca o piesă veche de mobilier pe care o muți într-un colț ca să nu te mai împiedici de ea.

În acea seară, am încercat să-l sun pe Vlad. Mi-a răspuns după al treilea apel.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Sunt ocupat.
— Vlad, voiam doar să întreb dacă i-ai dat lui Matei banii pentru excursie.
A urmat o pauză lungă. Parcă îl vedeam cum se uită la Zsófia înainte să răspundă.
— Da, mamă, dar nu era nevoie… Zsófia a zis că nu trebuie să te stresezi cu lucrurile astea.
— Vlad, eu doar voiam să-i fac o bucurie copilului. Să știe că mă gândesc la el…
— Mamă, te rog… Nu mai complica lucrurile. E mai bine așa.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată în viață, fiul meu vorbea cu mine ca și cum aș fi fost o povară. M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea prezentă în viața lor? Sau poate prea insistentă? Sau poate Zsófia chiar avea dreptate și ar trebui să mă retrag?

Zsófia… O femeie frumoasă, inteligentă, dar rece ca o zi de iarnă. De când s-au căsătorit, Vlad parcă nu mai era același. Nu mai râdea cu poftă la glumele mele, nu mă mai suna să-mi ceară sfaturi despre orice nimic. Totul trecea prin Zsófia: invitațiile la masă, deciziile despre Matei, chiar și discuțiile despre sănătatea lui Vlad.

Într-o zi, am decis să merg la ei fără să anunț. Aveam nevoie să-i văd, să simt că încă fac parte din viața lor. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Zsófia.
— Bună ziua… Nu ne-ai anunțat că vii.
— Am trecut doar să-l văd pe Matei și să vă aduc niște plăcinte cu mere.
Mi-a zâmbit forțat.
— Mulțumim, dar tocmai ieșeam. Poate altădată…
Am simțit cum mă lovește un zid invizibil. Am lăsat plăcintele pe hol și am plecat cu ochii în lacrimi.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat singură în bucătărie, privind farfuriile goale și masa prea mare pentru o singură persoană. Mi-am amintit de vremurile când Vlad era mic și venea alergând acasă cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă. Atunci eram tot universul lui. Acum eram doar o umbră.

Au trecut săptămâni fără să primesc vreun semn de la ei. La un moment dat, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Suntem bine. Te sunăm noi.” Atât. Fără „te iubim”, fără „ne e dor”.

Într-o duminică, sora mea Ana m-a găsit plângând.
— Nu poți continua așa! Trebuie să vorbești cu Vlad față în față. Să-i spui ce simți!
Avea dreptate. Dar cum să-i spun fiului meu că mă doare? Că mă simt exclusă din propria familie?

Am prins curaj și l-am invitat pe Vlad la o cafea în oraș. A venit singur.
— Mamă, ce vrei să discutăm?
— Vlad… simt că mă îndepărtezi. Că nu mai sunt parte din viața ta și a lui Matei.
A oftat adânc.
— Mamă… Zsófia crede că te bagi prea mult în treburile noastre. Că vrei mereu să controlezi totul.
— Eu doar vreau să vă ajut! Să fiu aproape…
— Poate ar trebui să ne lași puțin spațiu…

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la el și am văzut un bărbat străin în locul băiatului meu drag. Am plecat capul și am acceptat tăcerea care s-a lăsat între noi ca o ceață groasă.

De atunci, viața mea s-a schimbat radical. Am început să ies mai mult cu prietenele mele, să citesc, să merg la biserică duminica dimineața. Dar golul din suflet nu l-a umplut nimic. În fiecare seară mă întreb dacă familia noastră va mai fi vreodată întreagă sau dacă Zsófia va reuși să-l rupă definitiv pe Vlad de mine.

Poate că am greșit undeva… Poate că am iubit prea mult sau prea puțin în felul meu stângaci. Dar oare cât de mult ar trebui să lupte o mamă pentru copilul ei adult? Și cine are dreptate atunci când dragostea devine o povară?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că timpul vindecă astfel de răni sau doar le ascunde sub alte tăceri?