Pauză? Prvo achită creditul! – O dramă de familie în jurul unui apartament din București

— Ce cauți aici, Vlad? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se izbea de perete și valul de miros de ciorbă de burtă mă izbea în față. Era trecut de ora opt seara, iar eu abia reușisem să scap de aglomerația din metrou. În loc să găsesc liniștea apartamentului meu, am dat peste fratele meu, Vlad, tolănit pe canapea, cu televizorul dat la maxim și hainele aruncate peste tot.

— Mama a zis că pot sta aici o vreme, a răspuns el, fără să se sinchisească să se ridice sau să mă salute măcar.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. M-am uitat spre bucătărie: vase murdare, resturi de mâncare pe masă, frigiderul larg deschis. M-am sprijinit de tocul ușii și am încercat să nu izbucnesc în plâns. Nu era prima dată când mama lua decizii peste capul meu, dar niciodată nu mă lovise atât de tare.

Totul a început acum trei ani, când am decis să-mi iau propriul apartament. După ani de chirii și mutări prin tot Bucureștiul, am strâns avansul și am făcut pasul cel mare: un credit pe treizeci de ani. Mama a zis că e o prostie, că „nu se merită să te legi la cap cu banca”, dar nu mi-a oferit nicio alternativă. Tata murise când eram mică, iar Vlad era mereu copilul răsfățat. Eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să se descurce singură.

— Vlad, nu poți sta aici. E apartamentul meu și am nevoie de liniște. Am rate de plătit, am serviciu… Nu e corect! am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

El a ridicat din umeri.

— Mama a zis că nu e problemă. Oricum tu nu ești acasă zilele astea. Și unde să mă duc? La ea nu mai încape nimeni cu toate prostiile ei.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama. A răspuns după câteva secunde.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca?

— De ce l-ai lăsat pe Vlad la mine? Nu m-ai întrebat nimic! E casa mea, plătesc ratele singură!

A oftat adânc.

— Ilinca, e fratele tău. Are nevoie de ajutor. Tu ai unde să mergi, ai familie, ai serviciu bun. El e între joburi…

— Între joburi? Mama, are 32 de ani! Eu la vârsta lui aveam deja două joburi ca să pot plăti avansul la apartament!

A tăcut. Am auzit-o cum trage aer în piept.

— Nu fi rea, Ilinca. Știi că Vlad nu se descurcă așa bine ca tine.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am întors în sufragerie și l-am găsit pe Vlad butonând telefonul.

— O să stai mult? am întrebat printre dinți.

A ridicat din umeri din nou.

— Cât e nevoie. Oricum tu nu prea stai pe aici.

M-am simțit invizibilă în propria casă. Seara aceea a trecut greu. Am dormit prost, cu gândul la ratele care urmau să vină și la faptul că nimeni nu părea să aprecieze cât am muncit pentru fiecare leu pus deoparte.

A doua zi la serviciu eram absentă. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte la cafea.

— Ce ai pățit? Pari terminată.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela a oftat.

— Știi câte femei trec prin asta? Familia se așteaptă ca noi să fim mereu cele responsabile. Bărbații sunt „copiii” indiferent de vârstă…

Vorbele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Avea dreptate. Toată viața mea fusese despre sacrificiu: pentru mama, pentru Vlad, pentru toți ceilalți. Dar cine se gândea la mine?

Seara am ajuns acasă și l-am găsit pe Vlad cu doi prieteni la masă, râzând zgomotos și jucând cărți.

— Serios? am izbucnit. Nici măcar nu m-ai întrebat dacă poți aduce oameni aici!

Vlad s-a uitat la mine cu dispreț.

— Ești prea stresată, Ilinca! Relaxează-te! Ai apartament, ai bani… Ce-ți mai trebuie?

Am simțit cum cedez. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin orașul rece și umed de noiembrie. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile pierdute la birou, vacanțele ratate pentru a plăti ratele la timp, prietenii pierduți pentru că mereu eram prea obosită sau prea ocupată.

În weekend am decis să merg la mama acasă. Am găsit-o în bucătărie, făcând sarmale.

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. E casa mea! Nu e corect ce faci!

S-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Ilinca… Vlad nu are pe nimeni altcineva. Tu ești puternică… El nu e ca tine.

— Dar eu cine mă ajută? Cine mă susține când simt că nu mai pot?

A tăcut rușinată.

În acea seară am decis că trebuie să pun limite. Am vorbit cu Vlad și i-am spus clar: are două săptămâni să-și găsească alt loc sau schimb yala. A făcut scandal, mama a plâns și m-a acuzat că sunt egoistă.

Dar pentru prima dată în viață am simțit că fac ceva pentru mine. Că merit liniște și respect în propria casă.

Acum stau singură pe canapea și mă uit la pereții goi ai apartamentului meu. Încerc să-mi adun gândurile și să-mi dau seama unde s-a rupt totul între noi. Oare chiar sunt egoistă dacă vreau doar puțină pace? Sau pur și simplu e timpul ca fiecare dintre noi să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri?