Singur la șaizeci de ani: Povestea unei mame care a dat totul și a rămas cu mâinile goale

— Nu pot să cred că nu vin nici anul ăsta, am murmurat privind masa întinsă, plină cu sarmale, friptură și prăjituri făcute cu mâinile mele obosite. Telefonul stătea mut pe masă, iar ceasul bătea apăsat spre ora șase seara. Fiecare minut care trecea era o lovitură în piept.

Cu două săptămâni înainte, îi sunasem pe Vlad și pe Alina, fiul și nora mea. „Mama, nu știu sigur dacă putem veni, avem multe pe cap”, mi-a spus Vlad, cu vocea aceea grăbită, rece. „Dar e ziua mea de 60 de ani…”, am încercat să-i spun, dar deja se grăbea să închidă. Am simțit atunci un gol în stomac, dar m-am agățat de speranța că poate totuși vor veni.

Am început să gătesc cu o săptămână înainte. Am făcut cozonaci după rețeta mamei mele, am pus murături la borcan și am cumpărat vin bun de la vecinul Ion. Mi-am pus rochia cea bună, mi-am vopsit părul și am aranjat masa cu fața de masă brodată de bunica. Totul era pregătit pentru o zi mare.

Când eram tânără, visam la o familie unită. Am crescut la țară, într-o casă mică din Prahova, unde mama și tata se certau des, dar niciodată nu uitau să ne strângă la masă duminica. Am jurat că eu voi face totul altfel. Când l-am născut pe Vlad, mi-am promis că nu va duce lipsă de nimic. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, schimburi de noapte, ca să-i pot cumpăra haine bune și să-l trimit la facultate în București.

Când s-a însurat cu Alina, i-am dat apartamentul din Drumul Taberei. „E al vostru”, le-am spus atunci, cu inima plină de bucurie. „Să nu vă lipsească nimic.” Au primit cheile fără prea mult entuziasm. „Mulțumim, mamă”, a zis Vlad, dar ochii lui erau deja pe telefon.

De atunci, parcă s-a rupt ceva între noi. Îi sunam des, dar răspundeau rar. Când mergeam la ei cu plasele pline de mâncare sau cu borcane de zacuscă, Alina mă întâmpina cu un zâmbet forțat: „Vai, doamnă Maria, iar ați venit încărcată!” Simțeam că deranjez.

În seara asta, la șaizeci de ani, stau singură la masă și mă uit la poza lui Vlad mic, cu obrajii rumeni și ochii mari. Îmi amintesc cum plângea când îi făceam injecții pentru febră sau cum râdea când îl legănam pe genunchi. Unde s-a dus copilul meu? Ce-am greșit?

Telefonul sună brusc. Tresar și răspund imediat.
— Mamă… scuză-mă că nu am putut veni azi. Am avut mult de lucru și Alina nu se simte bine.
— Vlad, eu… am pregătit totul pentru voi. M-am gândit că poate… măcar azi…
— Știu, mamă, dar nu putem mereu să fim acolo. Și nici nu e nevoie să te mai stresezi atât pentru noi. Suntem mari acum.
Vocea lui e distantă, ca și cum ar vorbi cu o colegă de serviciu.
— Dar eu… eu sunt mama ta…
— Știu. Te sunăm mâine. Noapte bună.

Rămân cu telefonul în mână și lacrimile îmi curg pe obraji. Mă uit la masa plină și simt că tot ce am făcut în viața asta a fost în zadar. Am dat tot ce am avut: timp, sănătate, bani, casă… Dar dragostea mea pare să fie o povară pentru ei.

A doua zi mă sună vecina Ileana:
— La mulți ani, Maria! Ce faci? Ai petrecut frumos?
Ezit o clipă.
— Mulțumesc, Ileana… Am fost singură.
— Vai de mine! Dar Vlad?
— Nu au putut veni…
Se lasă o tăcere grea.
— Să știi că nu ești singura. Și fata mea e la Cluj și abia dacă mă sună o dată pe lună…

Îmi dau seama că nu sunt singura mamă care simte golul acesta. La piață văd mereu femei ca mine: cu sacoșe grele și ochii triști. Ne uităm una la alta și ne recunoaștem durerea fără să spunem nimic.

În zilele următoare încerc să-mi ocup timpul: citesc, cos la goblen sau ies în parc cu câinele vecinei. Dar gândurile nu-mi dau pace: oare unde am greșit? Poate am dat prea mult? Poate i-am sufocat? Sau poate lumea s-a schimbat și copiii nu mai simt nevoia să fie aproape de părinți?

Într-o duminică mă hotărăsc să merg la biserică. Preotul vorbește despre iertare și despre iubirea care nu cere nimic în schimb. Mă rog pentru Vlad și Alina, dar mai ales pentru mine: să găsesc puterea să mă iert că am uitat să mă iubesc.

Seara primesc un mesaj de la Vlad: „Mamă, sper că ești bine. Poate venim weekendul viitor.” Nu mai simt același fior ca altădată. Îmi dau seama că trebuie să învăț să trăiesc pentru mine însămi.

Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar încă vie. Poate că sacrificiul meu nu a fost înțeles sau apreciat, dar asta nu înseamnă că nu valorez nimic. Poate a venit timpul să mă pun pe mine pe primul loc.

Oare câte mame ca mine mai sunt în România? Câte dintre noi au dat totul și au rămas cu mâinile goale? Voi ce ați face în locul meu?