Testamentul care mi-a sfâșiat viața: Când dragostea ascunde secrete

— Nu se poate, domnule notar! E o greșeală! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce hârtia albă din fața mea părea să ardă între degete. Mama, așezată lângă mine, își strângea batista la piept, iar fratele meu, Radu, mă privea cu ochii mari, neîncrezători. În camera mică și rece a biroului notarial din centrul Piteștiului, timpul părea să se fi oprit.

Testamentul lui Mihai, soțul meu de douăzeci și doi de ani, fusese citit cu voce monotonă de notarul Stoica. Totul părea firesc până la paragraful acela blestemat: „…las doamnei Irina Dumitrescu jumătate din acțiunile mele la firma SC Elenor SRL și suma de 120.000 de euro…”

Irina Dumitrescu? Cine era femeia asta? Niciodată nu auzisem acest nume. Mihai nu-mi vorbise niciodată despre ea. M-am uitat la Radu, sperând să văd pe chipul lui vreo urmă de lămurire, dar el doar a dat din umeri, la fel de pierdut ca mine.

— Doamnă Elena, vă rog să vă liniștiți… Testamentul este autentic, a spus notarul, evitându-mi privirea.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mihai fusese totul pentru mine: partener, sprijin, tatăl copiilor mei. Cum putea să-mi facă una ca asta? Să lase o parte din tot ce am construit împreună unei străine?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând lucrurile lui Mihai: ceasul de pe noptieră, cămașa preferată rămasă pe spătarul scaunului, fotografia noastră de la mare. M-am întrebat dacă fiecare zâmbet al lui fusese real sau doar o mască. Dacă fiecare „te iubesc” spus în grabă ascundea un secret.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a mea.

— Elena, trebuie să afli cine e femeia asta! Poate e doar o cunoștință veche… Poate are legătură cu firma…

— Nu cred în coincidențe, Ana! Mihai nu făcea nimic la întâmplare. Dacă i-a lăsat atâția bani și acțiuni… înseamnă ceva.

Am început să sap. Am căutat numele Irinei Dumitrescu pe internet. Am găsit un profil de Facebook cu o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, cu ochi verzi și păr castaniu. Locuia în București. Am simțit un fior rece pe șira spinării când am văzut că avea câteva poze cu Mihai la diverse evenimente de afaceri.

În zilele următoare am devenit obsedată. Am răscolit toate actele firmei, am verificat emailurile lui Mihai, am întrebat discret câțiva angajați vechi dacă au auzit de Irina. Toți păreau să știe ceva dar nimeni nu voia să spună nimic clar.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat pe Radu.

— Tu știai ceva despre Mihai și femeia asta?

A ezitat o clipă.

— Elena… am auzit zvonuri prin firmă. Că Mihai ar fi avut o relație mai veche cu Irina. Dar nu am vrut să-ți spun… Nu știam dacă e adevărat.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. M-am simțit trădată nu doar de Mihai, ci și de fratele meu. Cum putuseră toți să tacă?

În următoarele săptămâni am încercat să-mi văd de viață. Dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Copiii mă întrebau de ce sunt mereu tristă, mama mă ruga să merg la biserică „să-mi găsesc liniștea”, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi am primit un plic fără expeditor. În interior era o scrisoare scurtă: „Nu tot ce pare trădare este trădare. Întreab-o pe Irina despre adevărul dintre ea și Mihai.”

Am decis să o caut pe Irina. Am sunat-o și i-am spus cine sunt. La început a ezitat să vorbească cu mine, dar până la urmă a acceptat să ne întâlnim într-o cafenea discretă din București.

Când am văzut-o față în față, mi s-a părut că timpul s-a oprit din nou. Era elegantă, dar avea ochii obosiți.

— De ce? am întrebat direct, fără introduceri inutile.

Irina a oftat adânc.

— Mihai m-a ajutat când eram la pământ. Eram parteneri de afaceri la început, apoi prieteni apropiați. Nu am fost niciodată amanți, dacă asta vrei să știi. Dar el a fost singurul care m-a sprijinit când soțul meu m-a părăsit și firma mea era aproape de faliment. Mi-a promis că dacă i se va întâmpla ceva, va avea grijă de mine… pentru că știa cât de greu e să fii singur într-o lume ca asta.

Am rămas fără cuvinte. Nu știam dacă să cred sau nu. Dar privirea ei sinceră m-a făcut să mă îndoiesc de toate bănuielile mele.

— Și atunci… de ce nu mi-a spus niciodată?

— Pentru că voia să te protejeze. Știa cât ești de geloasă și cât ai suferit după pierderea tatălui tău… N-a vrut să-ți dea motive să te temi sau să suferi inutil.

Am plecat din cafenea cu sufletul sfâșiat între furie și ușurare. Poate că Mihai nu m-a trădat așa cum crezusem eu. Poate că dragostea lui pentru mine fusese reală… dar și dragostea pentru oameni în general făcea parte din el.

Acasă, copiii m-au întâmpinat cu îmbrățișări calde. Am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira din nou.

Dar încă mă întreb: cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Și cât adevăr putem suporta fără să ne destrămăm complet?