Casa care nu mi-a aparținut niciodată

— Ieși din casa asta, Ioana! Nu ai ce căuta aici, nu ești de-a noastră!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care refuzam să le las să curgă. Era a treia oară săptămâna asta când îmi spunea același lucru, dar azi ceva din tonul ei mă făcuse să simt că nu mai e doar o amenințare.

— Nu pot pleca, doamnă Viorica. E casa soțului meu, e și casa mea, am răspuns încet, încercând să-mi păstrez calmul.

— Casa asta a fost a părinților mei! Eu am crescut aici! Tu ai venit doar să strici totul, să-l iei pe Radu de lângă mine!

Radu, soțul meu, era la muncă. Ca de obicei, mă lăsa singură să mă descurc cu mama lui. De opt ani trăiam în același apartament cu ea, un bloc vechi din cartierul Titan, unde fiecare vecin știa totul despre toți. De opt ani încercam să mă fac plăcută, să gătesc ce-i place, să nu răspund la răutăți. Dar niciodată nu a fost de ajuns.

În seara aceea, după ce Viorica a trântit ușa camerei ei, am rămas pe hol cu inima bătându-mi nebunește. Am simțit că nu mai pot. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai rezist. Mă simt ca o chiriașă în propria viață.

— Ioana, tu știi cine ești. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva. Dar poate ar trebui să afli exact cum stau lucrurile cu casa aia…

Cuvintele mamei mi-au rămas în minte toată noaptea. A doua zi, după ce Radu a plecat la serviciu și Viorica la piață, am început să caut prin sertarele vechi din sufragerie. Printre acte prăfuite și fotografii îngălbenite am găsit un dosar albastru cu titlul „Contract vânzare-cumpărare apartament 1987”. L-am deschis cu mâinile tremurânde.

Numele de pe contract nu era al Vioricăi. Era al unei femei pe care nu o cunoșteam: Maria Popescu. Am citit și recitit actul, încercând să înțeleg. Pe ultima pagină era o semnătură: tatăl lui Radu. Dar nu apărea niciunde numele Vioricăi ca proprietar.

Când s-a întors acasă, am încercat să-i vorbesc lui Radu:

— Radu, trebuie să discutăm ceva important despre casă.

— Iar începi? Ce ai mai găsit acum?

— Te rog, ascultă-mă! Am găsit contractul vechi și… mama ta nu e proprietar.

Radu s-a încruntat:

— Nu te băga în treburile astea! Mama știe mai bine. Las-o în pace!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când Radu alegea să o creadă pe ea și nu pe mine. Dar acum aveam dovada.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica a început să-mi ascundă lucrurile prin casă, să-mi arunce hainele pe geam sub pretextul că „nu mai e loc pentru ele”, iar Radu devenea tot mai absent.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu și am găsit ușa camerei mele încuiată din interior, am cedat:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos să-mi dați cheia! Nu e normal ce faceți!

— Nu ai niciun drept aici! Eu decid cine stă și cine pleacă!

Am izbucnit în plâns:

— Dar de ce mă urâți atât? Ce v-am făcut?

Pentru prima dată am văzut-o pe Viorica ezitând. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Pentru că mi-ai luat băiatul! Pentru că mi-e frică să nu rămân singură!

Am rămas fără cuvinte. Toată ura ei era de fapt frică. Frica de singurătate.

În acea noapte am decis că nu mai pot trăi așa. Am luat dosarul cu acte și am mers la un notar. Acolo am aflat adevărul: după moartea tatălui lui Radu, apartamentul fusese trecut pe numele lui Radu, nu al Vioricăi. Legal, ea era doar chiriaș.

Când i-am spus lui Radu adevărul, a tăcut mult timp:

— Nu vreau scandaluri în familie… Dar dacă asta te face să te simți mai bine, spune-i mamei adevărul.

Am chemat-o pe Viorica la masă și i-am arătat actele:

— Doamnă Viorica, știu că vă e greu… Dar casa asta nu e doar a dumneavoastră. E și a mea și a lui Radu. Putem trăi împreună dacă ne respectăm.

A izbucnit în plâns:

— Nu vreau să fiu dată afară…

— Nimeni nu vă dă afară. Dar vreau să fim o familie adevărată.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Relația cu Radu s-a răcit; el nu a putut accepta că am „îndrăznit” să tulbur liniștea casei. Dar eu am început să mă simt pentru prima dată stăpână pe viața mea.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să lupți pentru un loc care ar trebui să fie „acasă”? Și câte sacrificii merită făcute pentru o familie care nu te vrea cu adevărat? Poate că adevărata casă e acolo unde ești respectat și iubit… Sau poate încă mai caut răspunsul.