Când fiul tău îți vinde liniștea: povestea unei trădări neașteptate

— Nu pot să cred, Maria! Cum să facă Radu așa ceva? — vocea lui Ion răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți ai cabanei unde ne-am refugiat. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau roșii de la lipsa somnului. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu palmele strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Totul s-a întâmplat într-o singură zi. Era o dimineață obișnuită de aprilie, când am văzut o dubă parcată în fața casei noastre din Ploiești. Trei tineri descărcau cutii și râdeau zgomotos. Am ieșit pe poartă, nedumerită, și i-am întrebat cine sunt. Unul dintre ei mi-a spus, zâmbind larg: „Suntem chiriașii noi, doamnă! Domnul Radu ne-a dat cheia.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Ion a ieșit după mine, iar când a auzit explicația, a început să strige la băieți. Ei au ridicat din umeri și au spus că au contract semnat pe un an. Am încercat să-l sunăm pe Radu, dar nu răspundea. În câteva ore, am fost nevoiți să ne strângem lucrurile esențiale și să plecăm. Ne-am refugiat în cabana veche a părinților lui Ion, la marginea unei păduri din Prahova, unde nu mai fusese nimeni de ani de zile.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat pe salteaua subțire, ascultând vântul care bătea prin crengile uscate și gândindu-mă la copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Unde am greșit? Ce l-a împins să ne facă una ca asta?

A doua zi, după multe insistențe, Radu a venit la cabană. A intrat fără să bată la ușă, cu privirea rece și apăsată de vinovăție.

— Mamă… Tată… Nu aveam altă soluție. Am avut nevoie de bani urgent. Știți că firma la care lucrez a dat faliment. N-am vrut să vă spun ca să nu vă îngrijorați.

Ion s-a ridicat brusc:

— Și ai ales să ne arunci în stradă? Să ne lași fără acoperiș?

Radu a tăcut. Eu am încercat să-l privesc în ochi, dar el se uita pe fereastră.

— De ce nu ai venit la noi? De ce nu ai cerut ajutor? — am întrebat cu vocea stinsă.

— Mi-a fost rușine… N-am vrut să vă dezamăgesc mai mult decât am făcut-o deja.

A plecat repede, lăsând în urmă un gol imens. În zilele ce au urmat, am încercat să ne adaptăm la noua viață. Cabana era rece și plină de mucegai. Am improvizat o sobă dintr-un butoi vechi și am adunat lemne din pădure. Ion mergea zilnic la sat după apă și pâine, iar eu încercam să gătesc ceva cald din conservele rămase.

Seara, stăteam amândoi lângă foc și vorbeam despre trecut. Despre cum Radu era un copil blând, mereu gata să ajute. Despre sacrificiile făcute pentru el: orele suplimentare la fabrică, vacanțele ratate ca să-i putem plăti facultatea la București.

Într-o noapte, Ion a izbucnit:

— Poate că l-am protejat prea mult… Poate că i-am dat totul prea ușor.

Nu i-am răspuns atunci. Dar gândul acesta nu mi-a mai dat pace. Oare dragostea noastră l-a făcut slab? Sau lumea asta crudă l-a împins spre gesturi disperate?

Au trecut săptămâni. Radu nu ne-a mai căutat. Vecinii din sat ne priveau cu milă sau curiozitate când mergeam după alimente. Unii șușoteau că „uite-i pe ăia care au fost dați afară de propriul copil”. Mândria noastră era zdrobită.

Într-o zi ploioasă de mai, am primit o scrisoare de la Radu. Spunea că a găsit un nou loc de muncă în Cluj și că va încerca să repare totul. Ne ruga să-l iertăm și promitea că va plăti chiria cabanei până când vom putea reveni acasă.

Ion a rupt scrisoarea fără să spună nimic. Eu am plâns toată noaptea, simțind că între mine și fiul meu s-a ridicat un zid pe care nu știu dacă îl vom putea dărâma vreodată.

Acum stau lângă fereastra mică a cabanei și privesc pădurea verde care renaște după iarnă. Mă întreb dacă familia chiar este acea ancoră sigură despre care vorbesc toți sau dacă uneori tocmai cei dragi pot deveni furtuna care te smulge din rădăcini.

Oare cât de mult putem ierta? Și ce rămâne din dragoste atunci când încrederea se rupe?