Nu fugi de tine însăți, Ema! – Povestea unei mirese care și-a regăsit vocea

— Ema, nu uita să iei voalul! strigă mama lui Vlad din capătul coridorului, în timp ce eu încercam să respir adânc în baia mică, cu mâinile tremurând pe marginea chiuvetei. Vocea ei răsuna ca un ecou în mintea mea, amestecându-se cu bătăile inimii mele care păreau să-mi spargă pieptul. Era dimineața nunții mele și tot ce simțeam era o dorință disperată de a fugi.

Mă uitam la reflexia mea: rochia albă, perfectă după standardele lor, dar străină pentru mine. Părul prins în coc, machiajul impecabil, zâmbetul forțat. În spatele ușii, se auzeau pași grăbiți, voci ridicate, instrucțiuni și reproșuri. „Să nu uiți să zâmbești la poze!”, „Nu te mai uita așa pierdută, Ema!”, „Să nu faci familia de râs!”

Vlad era undeva jos, probabil încercând să-și liniștească tatăl care deja bombănea despre costurile nunții și despre cât de mult s-a schimbat lumea de când s-a însurat el. Mama lui, doamna Stanciu, era peste tot: verifica florile, țipa la surorile lui Vlad să nu uite lumânările, îmi aranja rochia fără să mă întrebe dacă mă simt bine. Mama mea stătea într-un colț, tăcută și resemnată, cu ochii umezi. Nu era nunta pe care o visase pentru mine.

— Ema, vino odată! Ce faci acolo? Ai de gând să ne faci de râs? răsună din nou vocea soacrei mele.

Am ieșit din baie cu pași mici. M-am simțit ca o marionetă trasă de sfori invizibile. În sufragerie, toți ochii erau pe mine. Doamna Stanciu s-a apropiat și mi-a șoptit printre dinți:

— Să nu uiți că de azi înainte faci parte din familia noastră. Să te porți ca atare!

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când îmi amintea asta. De când Vlad mă ceruse de soție, fiecare zi fusese o lecție despre cum „se face” la ei: cum să gătesc sarmale ca bunica lui, cum să nu vorbesc prea mult la masă, cum să nu port fuste scurte. Vlad mă iubea, dar era mereu prins între mine și familia lui. De fiecare dată când încercam să-i spun că mă simt sufocată, îmi răspundea:

— Ema, lasă, așa sunt ai mei… O să te obișnuiești.

Dar eu nu mă obișnuiam. În fiecare zi simțeam că mă pierd puțin câte puțin. Prietenele mele râdeau când le povesteam:

— Lasă, Ema, toate trecem prin asta! Așa e la început…

Dar eu știam că nu e normal să simți că nu mai ești tu însăți.

În acea dimineață, când am rămas singură câteva clipe în baie, am avut un moment de luciditate: dacă nu spun nimic acum, n-o să mai pot niciodată. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am dus în grădină. Aerul rece m-a trezit din amorțeală.

Vlad m-a găsit acolo.

— Ce faci aici? Toată lumea te caută! Ema… ești bine?

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp fără să mă ascund.

— Vlad… eu nu pot. Nu pot să fac asta. Nu pot să trăiesc după regulile altora. Nu pot să fiu cine vor ei să fiu.

A rămas mut. Apoi a încercat să mă ia în brațe.

— Ema… te iubesc. O să fie bine…

— Nu o să fie bine dacă nu mă asculți! Nu vezi că nu sunt fericită? Nu vezi că mă pierd?

Din casă se auzeau deja voci agitate. Mama lui Vlad a ieșit val-vârtej:

— Ce se întâmplă aici? Ema! Nu ai voie să pleci acum! Toată lumea te așteaptă!

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată că pot spune ce gândesc:

— Doamnă Stanciu, îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, dar nu pot merge mai departe cu această nuntă. Nu sunt pregătită să renunț la mine pentru a vă mulțumi pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Ema… te rog…

— Vlad, dacă mă iubești cu adevărat, lasă-mă să fiu eu însămi.

Am plecat din curte cu rochia albă fluturând în vânt și cu lacrimi pe obraji. Am mers pe jos până la casa părinților mei. Mama m-a primit în brațe fără întrebări.

— Știam că ai curajul ăsta… mi-a șoptit ea printre lacrimi.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Familia lui Vlad m-a vorbit de rău peste tot în sat. Unii au spus că sunt nebună, alții că am făcut bine că nu m-am lăsat călcată în picioare. Vlad mi-a scris o scrisoare lungă în care își cerea iertare că nu m-a apărat mai mult.

Am început să merg la terapie și am descoperit cât de mult contează să-ți asculți vocea interioară. Am reluat legătura cu prietenele mele și am început să lucrez la un proiect care ajută femeile din sate să-și găsească independența financiară.

Uneori mă gândesc la ziua aceea și mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți se așteaptă să spunem „da”? Dacă povestea mea ajută măcar o singură femeie să-și găsească vocea, atunci totul a meritat.