Ziua în care am încetat să mai fiu bunica dorită: povestea Mariei din Bacău

— Mamă, te rog să nu vii la ziua lui Vlad anul acesta. Nu cred că e momentul potrivit.

Am citit mesajul de trei ori, cu mâinile tremurânde. Am simțit cum inima mi se strânge și aerul din cameră devine greu, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să nu mai fiu dorită la aniversarea propriului nepot?

Îl crescusem pe Radu singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții din Bacău, făcând ore suplimentare ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de vise, iar eu îi promiteam că totul va fi bine. Nu mi-am permis niciodată să plâng în fața lui. Am fost mamă și tată, prieten și dușman, după caz.

— Mamă, nu-mi place cum vorbești cu Andreea, mi-a spus Radu acum câteva luni, după ce am făcut o remarcă despre felul în care își creșteau copilul.

— Radu, eu doar încerc să vă ajut! Nu vezi că Vlad e mereu răcit? Poate ar trebui să-l îmbraci mai gros…

— Nu e treaba ta! a ridicat vocea. Lasă-ne să fim părinți cum credem noi de cuviință.

Atunci am simțit prima fisură adevărată între noi. Dar nu m-am gândit niciodată că va ajunge atât de departe încât să nu fiu invitată la ziua nepotului meu. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră, cu pași mici și apăsați. Pe perete, poza cu Vlad de la botez mă privea cu ochii lui mari și curioși. Îi cumpărasem atunci o cruciuliță de argint, sperând că îi va purta noroc.

Am încercat să-mi amintesc fiecare moment în care poate am greșit. Poate am fost prea insistentă? Poate am spus prea multe? Sau poate nu am spus destul? Mi-am amintit cum Andreea mă privea uneori cu răceală, cum își strângea buzele când îi dădeam sfaturi despre diversificare sau despre cum să-l adoarmă pe Vlad.

— Maria, lasă-i în pace, mi-a spus vecina mea, tanti Ileana, când i-am povestit necazul.

— Dar eu vreau doar binele lor! Nu pot să stau deoparte când văd că fac greșeli…

— Și eu am vrut binele copiilor mei și tot singură am ajuns. Trebuie să-i lași să-și trăiască viața.

Dar cum să stau deoparte? Cum să nu mă doară când știu că Vlad crește fără mine? Când știu că poate nici nu mă va ține minte peste ani?

În seara aceea, am încercat să-l sun pe Radu. Mi-a răspuns scurt:

— Mamă, nu vreau să discutăm acum. Te rog frumos.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât ca niște ace. Am închis telefonul și m-am prăbușit pe fotoliu. Am stat acolo ore întregi, privind tavanul și ascultând ticăitul ceasului vechi din sufragerie. M-am gândit la mama mea, cât de greu mi-a fost fără ea după ce s-a stins. Poate așa se simte și Radu acum: sufocat de grija mea, dorind doar liniște.

A doua zi dimineață am ieșit la piață. Oamenii își vedeau de treabă, femeile vindeau verdețuri proaspete și brânză de casă. M-am întâlnit cu doamna Stanciu, care m-a întrebat:

— Ce faci, Maria? Nu te-am mai văzut pe la Vlad…

Am zâmbit forțat:

— Sunt ocupată… au ei treburile lor.

Mi-a venit să plâng acolo, printre tarabe, dar m-am abținut. Nu voiam ca lumea să știe cât de singură sunt de fapt.

Seara, m-am uitat la pozele vechi: Radu mic, cu ochii lui albaștri ca ai tatălui; eu tânără, cu părul prins în coadă și mâinile muncite; Crăciunuri petrecute împreună, râsete și certuri mărunte care păreau atunci sfârșitul lumii. Acum mi-aș da orice pentru o ceartă banală cu Radu.

În ziua aniversării lui Vlad am cumpărat un cadou: o carte cu povești românești și un ursuleț de pluș. Le-am lăsat la ușa apartamentului lor fără să bat sau să sun. Am coborât scările cu inima grea și pașii moi.

Seara târziu am primit un mesaj scurt: „Mulțumim pentru cadou.” Atât. Fără inimioare, fără poze cu Vlad deschizând pachetul. Doar atât.

M-am întrebat dacă Andreea i-a interzis lui Radu să mă invite sau dacă el chiar crede că sunt o povară pentru familia lor. Poate că nu știu să fiu bunică în lumea asta nouă, unde toți vor spațiu și intimitate.

M-am gândit la toate bunicile pe care le văd în parc cu nepoții lor: râd împreună, le dau biscuiți pe ascuns și le spun povești despre copilăria lor. Eu nu mai am voie nici măcar să-i spun „La mulți ani!” față în față nepotului meu.

Noaptea târziu m-am rugat pentru Radu și pentru Vlad. Să fie sănătoși, chiar dacă eu nu mai fac parte din viața lor așa cum mi-aș dori.

Poate că dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să țină o familie unită. Poate că uneori trebuie să învățăm să iubim de la distanță.

Oare câte mame și bunici trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar merităm să fim lăsate pe dinafară doar pentru că vrem binele copiilor noștri?