„Mama i-a dat Mariei bani pentru apartament, iar eu am rămas cu nimic. Sunt eu mai puțin importantă?” – Povestea mea despre nedreptate și dorința de a fi văzută

— Nu pot să cred, mama! Cum adică i-ai dat Mariei bani pentru apartament și pe mine nici măcar nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ceva?

Vocea mea tremura, iar palmele mi se înroșiseră de la cât le strângeam. Mama stătea la masa din bucătărie, cu ochii în ceașca de cafea, evitând să mă privească. Maria, sora mea mai mică, era deja plecată la noul ei apartament, iar eu rămăsesem singură cu întrebările care mă ardeau pe dinăuntru.

— Tu mereu te-ai descurcat singură, Ilinca, mi-a spus mama încet. N-ai avut niciodată nevoie de ajutorul meu. Maria e mai sensibilă…

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Toată viața mea am încercat să nu fiu o povară. Să nu cer nimic. Să nu deranjez. Să fiu fata bună, care învață bine, care își găsește un job, care nu se plânge. Dar acum, când am văzut cât de ușor a putut să-i dea Mariei 30.000 de euro pentru avansul la apartament, m-am simțit invizibilă. Parcă nici nu eram copilul ei.

— Și eu am nevoie, mama! Am nevoie să știu că mă vezi, că mă iubești la fel ca pe Maria!

Mama a oftat și a ridicat din umeri.

— Nu e vorba de iubire, Ilinca. Tu ai mereu totul sub control. Maria… dacă n-o ajutam acum, nu se descurca.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Am urcat în camera mea și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile celorlalți înaintea mea. La serile când rămâneam peste program la birou ca să nu dezamăgesc pe nimeni. La relațiile în care am tăcut ca să nu supăr. La faptul că niciodată nu mi-am permis să cer ceva doar pentru mine.

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Maria: „Sper că nu ești supărată pe mine… Nu eu am cerut banii, mama a insistat.”

Am vrut să-i răspund că nu e vina ei, dar adevărul era că o invidiam. O invidiam pentru ușurința cu care primea totul. Pentru faptul că mama îi făcea mereu toate poftele. Pentru că era „cea mică”, „cea sensibilă”, „cea care are nevoie”.

A doua zi dimineață, tata m-a găsit în bucătărie cu ochii umflați de plâns.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca?

I-am spus totul printre sughițuri. Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Știi… și eu am simțit uneori că fratele meu era mai important pentru părinții mei. Dar cu timpul am învățat să-mi găsesc valoarea singur.

— Dar nu e corect! De ce trebuie mereu să fiu eu cea puternică? De ce nu pot și eu să primesc ceva fără să cer?

Tata m-a strâns în brațe.

— Poate ar trebui să-i spui mamei exact asta.

Mi-am făcut curaj și am mers din nou la mama.

— Mama, vreau să vorbim serios. Nu despre bani… ci despre cum mă simt eu în familia asta.

Mama a început să plângă.

— Ilinca, tu ești sufletul meu! Dar mereu ai fost atât de independentă… Mi-a fost frică să nu te sufoc dacă mă bag prea mult în viața ta.

— Dar ai sufocat-o pe Maria cu grija ta! Iar pe mine m-ai lăsat singură…

A urmat o tăcere grea. Mama s-a ridicat și m-a luat de mână.

— N-am știut că suferi atât de mult… Poate n-am făcut bine. Poate ar trebui să-ți spun mai des cât de mult te iubesc.

Am plâns amândouă mult timp. Nu știu dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Maria s-a mutat la casa ei și ne vedem rar. Încerc să nu-i port pică, dar uneori resentimentele ies la suprafață ca niște valuri reci.

La serviciu, colegii mă întreabă de ce sunt mereu serioasă, de ce nu ies cu ei la cafea. Nici nu știu ce să le spun… Că uneori simt că nu merit nimic? Că dacă cer ceva pentru mine, lumea se va supăra?

Într-o seară, Maria m-a sunat plângând: „Nu mă descurc singură… Poți veni la mine?” Am mers fără ezitare. Am stat cu ea până târziu, am ascultat-o cum se plânge de vecini, de facturi, de singurătate.

Când am ieșit din blocul ei vechi de pe Șoseaua Giurgiului, mi-am dat seama că poate nici ea nu are totul atât de ușor cum pare. Poate fiecare dintre noi poartă o povară invizibilă.

Dar tot mă întreb: Oare voi reuși vreodată să mă simt egală cu sora mea? Oare părinții pot iubi doi copii la fel sau mereu unul va primi mai mult?

Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să vă împăcați cu nedreptatea din familie?