Între două lumi: Povestea mea despre libertate, familie și dreptate

— Nu-mi vine să cred că ai tupeul ăsta, Livia! Cum poți să-mi ceri așa ceva? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei mele goale, unde ecoul răspunsului ei părea să răsune mai tare decât orice altceva.

Livia, fosta mea soacră, stătea în picioare, cu mâinile încrucișate la piept și privirea rece, de parcă ar fi fost la tribunal, nu în casa unde am crescut-o pe fiica mea, Mara. „Nu cer nimic nedrept, Ana. Apartamentul ăsta a fost cumpărat pe vremea când erai cu Radu. E normal să primesc și eu partea care mi se cuvine. Fără banii noștri, nici nu-l aveați.”

Mi-am simțit obrajii arzând de furie și umilință. După doi ani de divorț dureros, după ce am crezut că am scăpat de tot ce însemna trecutul cu Radu — minciuni, certuri, promisiuni încălcate — iată-mă din nou prinsă în plasa familiei lui. De data asta nu era vorba doar de bani. Era vorba de dreptul meu la liniște, la o viață nouă.

Când am vândut apartamentul, am simțit pentru prima dată că pot respira. Am luat-o pe Mara și ne-am mutat într-un loc micuț, dar al nostru. Fără amintiri dureroase, fără urletele lui Radu sau privirile acuzatoare ale Liviei. Dar liniștea a ținut puțin. Într-o zi de luni, când Mara era la școală și eu încercam să-mi găsesc un job nou după restructurare, Livia a apărut la ușă cu un dosar plin de acte și pretenții.

„Nu ești singura care a suferit după divorț”, mi-a spus ea apăsat. „Și eu am pierdut un fiu. Și eu am investit în apartamentul ăla. Nu vreau să mă lași pe dinafară.”

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar de bani — era despre controlul pe care îl avea încă asupra vieții mele. M-am așezat pe canapea și am încercat să-mi adun gândurile. Oare chiar avea dreptate? Oare chiar îi datoram ceva?

Am sunat-o pe mama. „Nu te pune cu ea, Ana”, mi-a zis mama, obosită de atâtea conflicte. „Mai bine îi dai ceva decât să te judece lumea. Știi cum e satul nostru… O să spună că ai profitat de familia lui Radu.”

Dar eu nu mai voiam să trăiesc după gura lumii. Am crescut într-o familie unde femeile înghițeau totul: bătăi, umilințe, compromisuri. Eu nu mai puteam.

În seara aceea, Mara m-a găsit plângând în bucătărie. „Mami, iar te-a supărat bunica Livia?”

Am dat din cap și i-am zâmbit forțat. „Nu-ți face griji, iubita mea. O să rezolvăm noi cumva.”

Dar nu știam cum. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la carieră ca să-l cresc pe Radu când era bolnav; cum am acceptat să ne mutăm aproape de părinții lui ca să-i fie lui mai ușor; cum am suportat ani întregi privirile tăioase ale Liviei pentru că nu eram „destul de bună” pentru fiul ei.

A doua zi am mers la un avocat. Doamna Popescu m-a ascultat cu răbdare și mi-a explicat calm: „Dacă apartamentul a fost pe numele tău și al lui Radu, iar banii au venit dintr-un împrumut comun sau din salariile voastre, fosta soacră nu are niciun drept legal. Dar dacă poți dovedi că a contribuit direct cu o sumă semnificativă… lucrurile se complică.”

Am început să caut acte, chitanțe, orice dovadă că apartamentul fusese cumpărat doar din banii noștri. Am găsit contractul de credit ipotecar semnat doar de mine și Radu. Dar Livia insista că are chitanțe pentru mobila cumpărată la început.

Într-o seară, m-a sunat Radu. Vocea lui era obosită, ca întotdeauna când avea nevoie de ceva: „Ana, las-o pe mama în pace. Dă-i ceva și gata! Nu vrei scandaluri prin tribunale.”

M-am enervat: „Tu ai stat vreodată să te gândești ce simt eu? Cât am tras ca să țin familia asta pe linia de plutire? Acum vrei să-i dau și banii mei?”

A tăcut câteva secunde. „Nu vreau scandaluri pentru Mara.”

„Nici eu nu vreau! Dar nu pot să cedez mereu doar ca să fie liniște pentru ceilalți!”

În zilele următoare am simțit presiunea crescând: rudele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat; vecinii mă priveau ciudat; chiar și prietenele mele îmi spuneau că poate ar fi mai bine „să-i dai ceva și gata”.

Dar eu nu mai puteam să cedez.

Am decis să merg până la capăt. Am depus toate actele la avocat și i-am spus Liviei clar: „Dacă ai pretenții legale, ne vedem în instanță.”

A urmat o perioadă grea: telefoane amenințătoare, scrisori recomandate, vizite neanunțate la școală la Mara. Am simțit că mă sufoc din nou sub greutatea trecutului.

Într-o zi, Mara a venit acasă plângând: „Mami, bunica mi-a zis că dacă nu-i dai banii o să ajungem pe drumuri.”

Atunci am știut că nu mai e vorba doar despre mine — era despre viitorul fiicei mele.

Procesul a durat luni întregi. Livia a adus martori mincinoși; eu am adus acte și martori reali. În final, judecătorul a decis că nu are niciun drept asupra banilor din vânzarea apartamentului.

Când am ieșit din tribunal cu Mara de mână, am simțit pentru prima dată că sunt liberă cu adevărat.

Acum stau în noul nostru apartament micuț și mă uit la Mara cum desenează la masă.

Mă întreb: câte femei mai trebuie să treacă prin astfel de lupte ca să-și câștige dreptul la liniște? Cât timp vom mai lăsa trecutul și presiunea familiei să ne dicteze viața?