Când trecutul bate la ușă: Povestea dispariției fiicei mele și a rănilor din familie

— Bunico, pot să intru? vocea tremurată a Ilincăi m-a trezit dintr-un somn agitat. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri. Am deschis ușa și am văzut-o udă leoarcă, cu ghiozdanul atârnând greu pe un umăr și ochii roșii de plâns.

— Ilinca, unde e mama ta? am întrebat, încercând să-mi ascund panica.

Ea a dat din cap încet, fără să mă privească în ochi. — Nu știu… A zis că se întoarce repede, dar nu a mai venit. Telefonul ei e închis.

Am tras-o înăuntru și am închis ușa cu grijă, ca și cum aș fi putut ține afară furtuna care tocmai pătrunsese în viața noastră. În acea clipă, am știut că ceva grav s-a întâmplat cu Ana.

Nu mai vorbisem cu adevărat cu fiica mea de luni bune. Relația noastră era un șir nesfârșit de reproșuri și tăceri apăsătoare. După divorțul ei de Radu, totul se schimbase. Ana devenise tot mai retrasă, iar eu nu știam cum să mă apropii de ea fără să o rănesc și mai tare. Poate nici nu voiam să recunosc cât de mult greșisem ca mamă.

În acea noapte, am stat cu Ilinca pe canapea, ținând-o strâns în brațe. Îmi venea să plâng, dar trebuia să fiu puternică pentru ea. Îmi aminteam de copilăria Anei — cât de mult își dorea să fie ascultată, cât de des îi spuneam „Nu ai timp acum, mamă trebuie să muncească”. Oare toate aceste „nu am timp” au adus-o aici?

A doua zi dimineață am sunat la poliție. Vocea agentului era rece și protocolară: „Doamnă, trebuie să așteptați 48 de ore înainte să declarăm o persoană dispărută.” M-am simțit neputincioasă. Am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Tu ai vorbit cu Ana? am întrebat-o cu speranță.

— Nu, Lidia… De ce? Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Mariana a venit imediat. Împreună am început să căutăm indicii: am sunat prietenele Anei, fostul soț, chiar și la serviciu. Nimeni nu știa nimic. Parcă fiica mea se evaporase.

Ilinca stătea tăcută în camera ei, refuzând să vorbească despre ce s-a întâmplat în ultimele zile. Am încercat să o apropii de mine.

— Ilinca, te rog… Spune-mi dacă mama ta ți-a zis ceva. Orice.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari și triști: — Nu vrea să vorbească cu tine… Zice că nu o înțelegi niciodată.

M-am prăbușit pe patul ei și am început să plâng în hohote. Mi-am dat seama că rana dintre mine și Ana era mult mai adâncă decât crezusem. Poate că nici nu voiam să văd cât de mult o rănisem cu așteptările mele, cu critica constantă, cu lipsa de afecțiune.

Au trecut zile fără niciun semn de la Ana. Poliția a început ancheta abia după ce am insistat cu disperare. Au găsit mașina ei abandonată la marginea orașului, dar nimic altceva. Presa locală a scris câteva rânduri despre dispariție, dar curând toată lumea a uitat.

Eu însă nu puteam uita. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că va suna telefonul sau că Ana va apărea la ușă. Între timp, trebuia să am grijă de Ilinca — un copil care nu era al meu, dar care avea nevoie disperată de dragoste și siguranță.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu un caiet vechi.

— Bunico… Uite ce am găsit la mama în sertar.

Era un jurnal. Am ezitat să-l citesc — simțeam că îi violez intimitatea Anei — dar disperarea era prea mare. Am început să răsfoiesc paginile tremurând:

„Nu pot să respir lângă mama. Simt că orice fac e greșit. Nu mă vede, nu mă aude… Sunt doar un proiect ratat pentru ea.”

M-am cutremurat citind aceste rânduri. M-am văzut pe mine însămi: mereu ocupată, mereu nemulțumită, mereu criticând.

Pe măsură ce citeam mai mult, am descoperit și alte lucruri: Ana suferea de depresie de ani buni, dar nu avusese curajul să-mi spună niciodată. Se simțea singură după divorț și copleșită de responsabilitatea creșterii Ilincăi singură. Scria despre gândurile negre care o bântuiau noaptea și despre dorința de a fugi undeva unde nimeni nu o cunoaște.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Cum de nu am văzut nimic? Cum de nu am fost acolo pentru ea?

În următoarele luni am făcut tot ce am putut pentru Ilinca: am dus-o la psiholog, am încercat să-i ofer stabilitate și dragoste. Dar rana din sufletul ei era adâncă — la fel ca rana din sufletul meu.

Odată, într-o după-amiază ploioasă, Ilinca m-a întrebat:

— Bunico… Crezi că mama se va întoarce vreodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că Ana nu va mai reveni niciodată — sau poate va găsi puterea să se întoarcă atunci când va simți că poate fi acceptată așa cum este.

Astăzi încă trăiesc cu speranța că într-o zi voi auzi cheia răsucindu-se în ușă și vocea Anei spunând „Mamă, sunt acasă”. Dar până atunci încerc să repar ce mai poate fi reparat între mine și Ilinca — și poate într-o zi voi avea curajul să-mi iert propriile greșeli.

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât rău putem face celor dragi prin indiferență sau neînțelegere? Oare putem vreodată vindeca rănile pe care le-am lăsat în urmă?