Când credința e singurul adăpost: lupta mea cu soacra

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai distrus tot ce am construit pentru fiul meu!

Vocea soacrei mele, Elena, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Era o după-amiază ploioasă de octombrie, iar eu stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde pe spătarul scaunului, încercând să-mi adun curajul. Soțul meu, Radu, era plecat de două săptămâni la muncă în Germania. În lipsa lui, Elena își făcuse un obicei din a veni zilnic la noi, sub pretextul că vrea să mă ajute cu gospodăria. Dar azi nu mai era loc de politețuri.

— Nu poți să mă dai afară din casa asta, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Radu și cu mine am muncit împreună pentru fiecare lucru de aici.

Elena a râs scurt, amar:

— Fără el nu ești nimic! Și nici nu meriți să-i porți numele. Dacă nu pleci de bunăvoie, chem poliția!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am retras în dormitor, mi-am îngropat fața în pernă și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. În acele clipe de disperare, singurul lucru care m-a ținut pe linia de plutire a fost rugăciunea. Am căutat în sertarul noptierei rozariul moștenit de la bunica și am început să mă rog cu voce joasă, ca și cum fiecare Ave Maria ar fi fost o ancoră care mă ținea legată de realitate.

Zilele au trecut greu. Elena venea zilnic, uneori cu vecina ei, doamna Viorica, care mă privea cu milă și curiozitate. Îmi lăsau bilete pe masă: „Nu te mai agăța de Radu! Lasă-l să fie fericit!” sau „Nu ești de-a noastră!” Mâncarea dispărea din frigider, hainele mele erau aruncate pe jos. M-am simțit ca o străină în propria casă.

Într-o seară, după ce am primit un mesaj rece de la Radu — „Mamă zice că exagerezi. Nu te certa cu ea.” — am simțit că nu mai pot. Am ieșit în ploaie, desculță, și m-am dus la biserica din colț. Preotul paroh, părintele Gheorghe, m-a găsit plângând pe treptele reci.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

I-am spus totul printre sughițuri: despre absența lui Radu, despre Elena care mă gonea din casă, despre singurătatea care mă sufoca.

— Nu ești singură, mi-a spus blând părintele. Dumnezeu vede tot. Roagă-te pentru liniște și pentru sufletul Elenei. Și nu uita: demnitatea ta nu ți-o poate lua nimeni.

M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară. În acea noapte am visat-o pe bunica mea: „Fii tare, fata mea! Nu lăsa răutatea să te schimbe.”

A doua zi dimineață, Elena a venit din nou. De data asta nu am mai plâns. Am stat dreaptă în fața ei:

— Nu voi pleca nicăieri. Casa asta e și a mea. Dacă vrei să chemi poliția, fă-o! Dar să știi că nu mă mai sperii.

A rămas blocată o clipă, apoi a început să strige:

— Ești o nerecunoscătoare! O să-i spun lui Radu tot!

— Să-i spui! Să-i spui adevărul: că ai încercat să mă dai afară cât timp el era plecat!

Pentru prima dată am văzut teamă în ochii ei. A plecat trântind ușa.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Radu nu răspundea la telefon. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate că nu eram destul de bună pentru familia lui. Poate că dragostea noastră nu era atât de puternică pe cât credeam.

Într-o seară, am primit un telefon de la mama mea:

— Irina, nu te lăsa călcată în picioare! Dacă ai nevoie, vino acasă la noi.

Am simțit o căldură ciudată în piept. Nu eram chiar atât de singură cum credeam.

După aproape o lună, Radu s-a întors acasă. A găsit casa rece și tăcută. Eu stăteam la masă cu o cană de ceai între palme.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el.

— Întreab-o pe mama ta, i-am răspuns calm.

Elena a venit imediat după el. A început să plângă teatral:

— Radu, fata asta m-a alungat din casa voastră! M-a umilit!

Radu s-a uitat la mine lung:

— E adevărat?

— Nu eu am încercat să dau pe cineva afară…

A urmat o discuție lungă și grea. Pentru prima dată, Radu a ascultat fără să sară în apărarea mamei lui. I-am povestit tot: biletele răutăcioase, mâncarea dispărută, amenințările.

Elena a încercat să nege totul:

— Minte! Vrea să ne despartă!

Dar Radu a văzut urmele lăsate de ea: hainele mele aruncate într-un sac în debara, frigiderul golit.

— Mamă, ajunge! Nu mai vreau scandaluri!

Elena a plecat furioasă și umilită. Radu și cu mine am rămas singuri în liniștea apăsătoare a casei.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? m-a întrebat el încet.

— Pentru că mi-era teamă că nu mă vei crede…

A venit lângă mine și m-a luat în brațe:

— Îmi pare rău… N-am știut că suferi atât de mult.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Relația cu Elena a rămas rece și distantă. Dar eu am învățat ceva esențial: nimeni nu are dreptul să-ți calce demnitatea în picioare, oricât de apropiat ar fi.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc același coșmar în tăcere? Câte dintre noi găsim curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?