Legată de Dragoste: Drumul Meu Spre Libertate de Sub Controlul lui Paul

— Unde ai fost? De ce ai întârziat iarăși? vocea lui Paul răsună ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Mă opresc în prag, cu sacoșa de la Mega încă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Încerc să-mi găsesc cuvintele, dar știu că orice aș spune va fi greșit.

— Am stat la coadă la farmacie, îi răspund încet, evitându-i privirea. Știu că urmează să-mi verifice bonurile, să-mi numere banii și să mă întrebe de ce am cheltuit trei lei în plus pe un săpun „de firmă”.

Așa arată viața mea de aproape șapte ani. Paul nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut la facultate, era atent, glumeț, mă făcea să râd și să mă simt specială. Dar încet-încet, grijile lui s-au transformat în reguli, iar regulile în porunci. La început mi-a cerut să-i dau banii pentru chirie, apoi pentru facturi, apoi pentru „siguranța noastră”. Acum, salariul meu de contabilă ajunge direct la el. Eu primesc bani de buzunar doar cât să nu mor de foame.

Mama mi-a spus de multe ori: „Irina, nu e normal ce trăiești tu acolo.” Dar cum să-i explic că mi-e rușine? Că mi-e frică? Că Paul știe tot timpul unde sunt, cu cine vorbesc, ce gândesc? Telefonul meu e mereu pe masă, cu ecranul la vedere. Parola o știe el. Prietenele mele au dispărut una câte una, obosite să mă vadă mereu tristă sau să-mi audă scuzele pentru fiecare ieșire refuzată.

Într-o seară, după ce Paul a plecat la fotbal cu băieții, am rămas singură în bucătărie. Am deschis laptopul și am început să caut pe ascuns: „cum să ieși dintr-o relație toxică”, „dependență emoțională”, „control financiar partener”. Am citit povești asemănătoare cu a mea și am plâns. Nu eram singură. Dar nici nu știam cum să scap.

A doua zi dimineață, Paul a găsit istoricul browserului. A aruncat laptopul pe jos și a urlat la mine:

— Ce cauți tu pe site-urile astea? Vrei să mă faci de râs? Să mă lași?

Am tăcut. M-am ghemuit pe canapea și am încercat să nu plâng. În seara aia nu am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: când am devenit o străină pentru mine însămi?

Au trecut luni de zile până am avut curajul să-i spun mamei tot adevărul. A venit la mine într-o duminică dimineață, cu plăcintă caldă și ochii plini de griji.

— Irina, te rog… Nu mai pot să te văd așa. Hai acasă la noi. Tata te iartă pentru tot.

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Tata nu m-a iertat niciodată că am plecat cu Paul fără să le spun. Dar mama avea dreptate: nu mai puteam continua așa.

În acea seară, când Paul s-a întors acasă beat și a început să strige că nu găsește telecomanda, ceva s-a rupt în mine. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama:

— Vino după mine. Acum.

A venit în zece minute cu tata și fratele meu mai mic, Vlad. Paul a încercat să-i dea afară din casă, dar tata s-a pus în fața lui:

— Fata mea pleacă cu noi. Dacă te mai apropii de ea, chem poliția.

Nu-mi amintesc drumul spre casă. Doar mâna mamei care mă ținea strâns și lacrimile care nu se mai opreau.

Primele zile acasă au fost un coșmar. Tata nu vorbea cu mine deloc. Mama încerca să mă facă să mănânc supă caldă și să dorm. Vlad îmi aducea ceaiuri și îmi povestea bancuri proaste doar ca să mă vadă zâmbind.

Dar Paul nu s-a lăsat. M-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje lungi despre cât mă iubește și cât îi pare rău. Mi-a spus că fără mine nu are rost nimic, că o să se schimbe, că o să-mi dea toți banii înapoi.

Într-o zi, am cedat și i-am răspuns la telefon.

— Irina, te rog… Hai acasă! Fără tine sunt nimic!

— Paul… Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc cu frică.

A început să plângă și să mă amenințe că dacă nu mă întorc o să-și facă rău. Am închis telefonul și l-am blocat peste tot.

Au urmat luni grele de terapie, de discuții cu mama și Vlad, de încercări eșuate de a-mi găsi un nou job. Tata a început încet-încet să-mi vorbească din nou:

— Știi… Niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt.

Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi — Ana și Camelia — care m-au primit cu brațele deschise de parcă nu trecuseră anii aceia grei.

Într-o zi ploioasă de toamnă, stând pe bancă în parc cu Ana, i-am spus:

— Nu știu dacă o să pot vreodată să iubesc din nou fără frică.

Ana m-a strâns în brațe:

— O să poți. Dar întâi trebuie să te iubești pe tine.

Acum, după aproape doi ani de când am plecat de lângă Paul, încă mai am momente când tresar dacă aud pași grăbiți în spatele meu sau dacă cineva ridică tonul la mine. Dar am învățat că dragostea nu trebuie să doară și că libertatea nu e un lux — e un drept.

Mă uit uneori în oglindă și abia mă recunosc: sunt mai slabă, dar ochii mei au din nou lumină. Am un job nou la o firmă mică de contabilitate din centru și locuiesc singură într-o garsonieră modestă din Drumul Taberei. Mama vine des la mine cu plăcinte calde și Vlad mă sună aproape zilnic.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine mai trăiesc încă legate prin frică? Câte dintre noi confundăm controlul cu iubirea? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească curajul pe care eu l-am găsit atât de greu.