„Nu ai copii, deci ajută-o pe mama noastră!” — Povestea unei năruiri tăcute

— „Irina, tu nu ai copii, deci poți să o ajuți pe mama, nu?”

Vocea Anei, sora mai mare a soțului meu, răsună în telefon cu o siguranță care mă face să mă simt mică, invizibilă. E marți seară, abia am ajuns acasă după o zi lungă la birou, iar în bucătărie miroase a ciorbă reîncălzită. Mă uit la telefon și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când primesc astfel de cereri, dar de data asta tonul e altfel — e un ordin mascat în grijă familială.

— „Nu știu, Ana… Am și eu serviciu, și…”, încerc să mă apăr, dar mă întrerupe brusc.

— „Irina, tu știi că noi avem copii mici, nu putem. Și oricum, tu ești cea mai liberă dintre noi. Mama are nevoie de cineva să stea cu ea după operație.”

Închid ochii. Îmi aud inima bătând tare. Îmi amintesc de privirea soacrei mele, doamna Elena, mereu rece cu mine, mereu cu o remarcă despre cât de „neîmplinită” sunt pentru că nu am copii. Dar nu pot spune nu. Nu pot fi eu cea egoistă. Așa că accept.

A doua zi, mă prezint la apartamentul vechi al doamnei Elena din cartierul Drumul Taberei. Blocul miroase a var și a vechi, iar pe holuri se aud ecouri de certuri domestice și râsete de copii. Soacra mea e întinsă pe canapea, cu piciorul în ghips și privirea tăioasă.

— „Ai întârziat”, îmi spune fără să mă salute.

Înghit în sec și mă apuc să-i încălzesc supa. În timp ce îi pun masa, simt cum fiecare gest al meu e analizat. Nu spune nimic despre cât de greu mi-a fost să ajung aici după serviciu, nici despre faptul că am renunțat la cursurile mele de pictură pentru asta.

Zilele trec una după alta. Diminețile mele încep cu cafeaua băută pe fugă și cu lista de cumpărături pentru doamna Elena. Seara ajung acasă epuizată, cu hainele mirosind a medicamente și a supă de găină. Soțul meu, Mihai, mă întreabă uneori dacă nu exagerez, dar apoi ridică din umeri: „E mama, ce să facem?”

Într-o seară, când îi schimb pansamentul soacrei mele, aceasta oftează teatral:

— „Dacă ai fi avut copii, ai fi știut cum să faci asta mai bine.”

Mă opresc din mișcare. Mâinile îmi tremură. Îmi vine să țip, să-i spun că nu toți oamenii sunt făcuți să fie părinți sau că poate nu toți au norocul să fie. Dar tac. Înghit umilința ca pe un medicament amar.

În weekenduri vin Ana și sora ei mai mică, Cristina, dar stau puțin — aduc prăjituri și pleacă repede sub pretextul că îi așteaptă copiii acasă. Eu rămân singură cu doamna Elena și cu reproșurile ei tăcute.

Într-o duminică ploioasă, primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Simona: „Nu vrei să ieșim la un film? Ai nevoie să respiri.” Mă uit la telefon și simt un val de furie și tristețe. Nu pot merge nicăieri. Sunt captivă în acest rol pe care nu l-am ales.

Într-o seară, Mihai vine acasă mai devreme și mă găsește plângând în bucătărie.

— „Ce-ai pățit?”

Îi spun totul: despre presiunea pusă pe mine pentru că nu am copii, despre cum Ana și Cristina mă folosesc ca pe o bonă pentru mama lor doar pentru că eu „am timp”, despre cum nu mai simt că trăiesc pentru mine.

Mihai oftează și îmi ia mâna:

— „Știu că nu e corect… Dar ce putem face? E mama bolnavă.”

— „Dar eu? Eu nu contez?”

Se lasă liniștea între noi. Pentru prima dată îl văd pe Mihai neputincios.

În următoarele zile încerc să vorbesc cu Ana și Cristina. Le spun că am nevoie de ajutor, că nu pot face totul singură.

— „Irina, tu nu ai copii! Noi chiar nu avem cum!”, îmi răspunde Ana iritată.

Mă simt ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta după bunul plac al familiei lor. Încep să mă gândesc serios dacă locul meu e aici sau dacă ar trebui să-mi iau viața înapoi.

Într-o noapte, după ce adorm toți, scriu într-un caiet: „Când ai grijă de toți ceilalți, cine are grijă de tine?”

A doua zi dimineață îi spun lui Mihai că am nevoie de o pauză. Că vreau să plec câteva zile la munte singură. Se uită la mine surprins:

— „Dar mama?”

— „Mama ta are două fiice care pot sta cu ea. Eu am nevoie să respir.”

Plec fără regrete. În tren spre Brașov simt pentru prima dată după mult timp că trăiesc pentru mine. Privesc pe geam și mă întreb: oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi suntem reduse la rolul de „ajutor” doar pentru că nu avem copii? Când vom avea curajul să spunem stop?

Poate că nu sunt doar un accesoriu în familia altcuiva. Poate că merit să fiu văzută ca om întreg.

„Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât timp poți trăi doar pentru ceilalți fără să te pierzi pe tine?”