Întoarcerea lui Vlad: O mamă între speranță și teamă

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau acolo, nu mai pot să o văd pe Irina în fiecare zi, să mă prefac că totul e bine. Am nevoie de o pauză.

Vocea lui Vlad răsuna în holul mic al apartamentului meu din cartierul Titan, ca un ecou al durerii pe care o simțeam și eu, dar nu aveam voie să o arăt. Îl priveam cum își trage valiza pe roți, cu hainele mototolite și ochii roșii de nesomn. Avea 34 de ani, dar în seara aceea părea din nou copilul meu speriat, cel care venea plângând la mine când se certa cu băieții din fața blocului.

— Intră, Vlad. Hai să bem un ceai, îi spun încercând să-mi ascund vocea tremurată. Nu știam dacă să-l iau în brațe sau să-l las să-și consume singur furia.

S-a așezat pe canapea, fără să scoată un cuvânt. Am pus apa la fiert și am început să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Când s-a mutat cu Irina, eram atât de mândră! O fată bună, educată, părea că îl iubește. Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm.

— Mamă, crezi că am greșit? Că am fost prea slab? De ce nu pot să țin nimic în viața mea?

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna. Mi-am amintit de tata, cum pleca la băut când nu mai suporta presiunea serviciului și cum mama îl aștepta mereu cu masa caldă. Oare Vlad va repeta greșelile tatălui lui?

— Nu ai greșit tu, Vlad. Uneori pur și simplu nu merge. Dar trebuie să mergi mai departe.

A oftat adânc și a privit în gol. În zilele următoare, apartamentul nostru mic s-a umplut de tăceri apăsătoare și discuții în șoaptă. Vlad stătea ore întregi pe balcon, fumând țigară după țigară, privind blocurile cenușii din jur. Eu încercam să-l fac să mănânce, să-l scot la plimbare, dar el refuza orice propunere.

Într-o seară, când am venit de la serviciu, l-am găsit uitându-se la poze vechi cu el și Irina pe telefon.

— Îți lipsește?

— Nu știu… Poate că da. Poate că doar mi-e frică să fiu singur.

Am simțit un nod în gât. Știam că trebuie să-l ajut, dar nu știam cum. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să-l las să-și revină singur, dar cum poți sta deoparte când copilul tău suferă?

Într-o duminică dimineață, sora mea, Mariana, a venit în vizită. Cum a intrat pe ușă, a început cu observațiile:

— Vlad, ai 34 de ani! Nu poți sta toată viața la mama acasă! Trebuie să-ți găsești un rost!

Vlad a ieșit nervos pe balcon. Eu am rămas cu Mariana în bucătărie.

— Lasă-l, Mariana! Nu vezi cât suferă?

— Și ce vrei să faci? Să-l cocoloșești toată viața? Așa a făcut și tata cu noi și uite unde am ajuns!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care-mi spunea să fiu mamă și alta care-mi cerea să-l las să cadă ca să se ridice singur.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad a venit la mine în cameră târziu.

— Mamă… îmi pare rău că te-am băgat în toate astea. Poate ar fi mai bine să plec…

— Nu pleca nicăieri! Ești copilul meu și aici e casa ta cât ai nevoie.

A izbucnit în plâns și l-am ținut strâns la piept ca atunci când era mic. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Au trecut luni până când Vlad a început să iasă din carapacea lui. A găsit un job nou la o firmă de IT din Pipera și încet-încet a început să zâmbească din nou. Dar rănile au rămas.

Într-o seară, când ne uitam la televizor, m-a întrebat:

— Mamă, tu ai fost vreodată fericită cu adevărat?

Am rămas pe gânduri. Poate că nici eu nu știam răspunsul. Poate că fericirea e doar o clipă pe care o trăiești fără să-ți dai seama.

Acum Vlad încearcă să-și refacă viața. Are zile bune și zile rele. Uneori îl aud noaptea plângând în pernă, alteori îl văd râzând la telefon cu prietenii lui din liceu.

Mă întreb adesea: oare va reuși vreodată să fie din nou fericit? Sau rănile trecutului îl vor urmări mereu? Și eu… oare am făcut tot ce trebuia ca mamă? Poate că fiecare dintre noi are nevoie de timp ca să se regăsească după ce viața îi dărâmă toate planurile.

Poate că fericirea nu e ceva ce găsești, ci ceva ce construiești pas cu pas, chiar și atunci când totul pare pierdut.

Voi ce credeți? Se poate găsi fericirea după ce ai pierdut totul? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?