Între dragostea de mamă și teama de a pierde: Povestea mea cu nora mea

— Nu o să fiu niciodată de acord cu ea, Nicolae! Ai înțeles? vocea mea răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Nicolae, fiul meu, stătea în picioare, cu mâinile strânse pe lângă corp, evitându-mi privirea. Maria, nora mea, încerca să zâmbească stânjenită, dar ochii îi trădau lacrimile care abia se țineau să nu cadă.

Așa a început totul. Sau poate că începutul fusese cu mult înainte, când am rămas singură cu copiii după ce soțul meu, Ion, ne-a părăsit pentru altă femeie. Atunci am jurat că nimeni nu o să-mi rănească vreodată copiii. Poate de aceea, când Nicolae a venit cu Maria la primul nostru prânz de familie, am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era „de-a noastră”. Era prea tăcută, prea retrasă, prea… altfel.

— Mamă, te rog… Maria nu ți-a făcut nimic. Dă-i o șansă, mi-a spus Nicolae într-o seară, după ce ceilalți plecaseră la culcare.

— O șansă? Să văd cum te schimbă? Cum te îndepărtează de noi? Nu vezi că nu se potrivește aici?

— Poate nu vrei tu să vezi că eu sunt fericit cu ea…

Am tăcut. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi era teamă. Teamă că-l pierd pe Nicolae, singurul care mai venea la mine duminica, care mă suna să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Fratele lui, Vlad, era deja plecat în Germania de câțiva ani și vorbea rar cu noi.

În familie s-a creat o atmosferă apăsătoare. Sora mea, Mariana, îmi spunea mereu:

— Elena, lasă-i în pace! Nu vezi că băiatul suferă?

Dar eu nu puteam. Parcă eram posedată de o dorință de a-l „proteja”. Am început să caut defecte la Maria: că nu știe să gătească sarmale ca mine, că nu vorbește destul la masă, că nu se implică în discuții despre familie.

Într-o zi, la aniversarea mea, Maria a venit cu un tort făcut de ea. L-a pus pe masă și a spus timid:

— La mulți ani, doamnă Elena! Sper să vă placă.

Am zâmbit forțat și am întrebat:

— De ce nu ai luat de la cofetărie? Nu ai avut timp?

Am văzut cum i s-au umezit ochii. Nicolae a strâns pumnii și a ieșit din cameră. Atunci am simțit pentru prima dată o urmă de vinovăție. Dar mândria mea era mai puternică decât orice regret.

Timpul a trecut și relația dintre mine și Nicolae s-a răcit. Nu mai venea atât de des acasă. Când îl sunam, îmi răspundea scurt:

— Sunt ocupat, mamă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj: „Mamă, nu mai pot. M-am mutat la Maria. Te rog să nu mă mai cauți o vreme.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt vinovată pentru tot ce se întâmplase. Am început să mă cert cu mine însămi:

— Ce ai făcut, Elena? Ai vrut să-l protejezi sau să-l controlezi?

Zilele au trecut greu. Casa era goală și tăcută. M-am apucat să fac ordine prin lucruri vechi și am găsit o scrisoare de la Nicolae din clasa a patra: „Mama e cea mai bună prietenă a mea.” Am izbucnit în plâns.

Într-o duminică dimineață, Mariana a venit la mine cu o cafea:

— Elena, trebuie să mergi la ei. Să vorbești cu Nicolae și Maria. Nu poți trăi cu ura asta în suflet.

M-am dus. Cu inima cât un purice am sunat la ușa lor. Mi-a deschis Maria. Era palidă și obosită.

— Bună ziua… Pot să intru?

A dat din cap și m-a poftit în sufragerie. Nicolae stătea pe canapea, privind în gol.

— Mamă… Ce cauți aici?

— Am venit să-mi cer iertare… Am greșit mult față de voi.

Maria a început să plângă în hohote. Nicolae s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… Tot ce voiam era să fii fericită pentru mine.

Am stat mult timp acolo, vorbind despre tot ce ne apăsa pe suflet. Am aflat că Maria suferise mult din cauza atitudinii mele și chiar se gândise să divorțeze ca să-l scape pe Nicolae de presiunea familiei.

M-am simțit mică și rușinată. Dar am promis că voi încerca să fiu altfel.

Acum încerc să repar ce am stricat. Învăț să accept că fericirea copiilor mei nu trebuie să fie identică cu a mea. Dar uneori mă întreb: oare cât rău poate face o mamă care iubește prea mult? Și câte familii se destramă din cauza orgoliului nostru?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea de mamă poate justifica orice?