Banii pentru viața mea s-au dus pe vacanța mamei mele

— Nu mai pot, mamă! Mă doare rău, nu mai rezist! am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mă țineam de burtă, ghemuită pe podeaua rece din bucătărie. Mama, cu telefonul la ureche și valiza deschisă lângă ea, mi-a aruncat o privire scurtă, iritată.

— Nu fă atâta teatru, Ilinca! O să mergi la doctor când mă întorc. Acum nu pot să anulez totul pentru o criză de nervi.

Acel moment a fost începutul sfârșitului pentru mine. Aveam 19 ani și o problemă medicală gravă — apendicită acută, confirmată de medicul de familie. Operația trebuia făcută urgent. Tata nu mai era de mult în peisaj, iar mama tocmai făcuse un credit ca să acopere costurile spitalizării la privat, pentru că la stat riscam să aștept zile întregi. Dar, în loc să plătească spitalul, mama a luat banii și a plecat cu prietenele la mare, la Eforie Nord.

Am aflat asta abia după ce am ajuns la urgențe, singură, după ce vecina noastră, tanti Viorica, m-a găsit leșinată pe hol. M-au operat la stat, în grabă, cu complicații. Când m-am trezit din anestezie, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut telefonul. Aveam un mesaj de la mama: „Sper că ești bine. Revin peste o săptămână. Să nu faci prostii!”

În salon, lângă mine era o fată de vârsta mea, Maria. Ea avea mama lângă pat, îi aducea apă și îi mângâia fruntea. Am simțit un gol imens în stomac — nu doar fizic, ci și sufletesc. M-am întrebat: ce fel de mamă își lasă copilul bolnav pentru o vacanță?

Când mama s-a întors, eu eram deja acasă, slăbită și cu cicatricea infectată. A intrat pe ușă bronzată și zâmbitoare, cu sacoșe pline de suveniruri.

— Ce faci, Ilinca? Cum te simți? Uite ce ți-am adus! O brățară cu scoici!

Am izbucnit:

— Cum ai putut să-mi faci asta? Banii pentru operație… Ai plecat la mare cu ei! Am ajuns la spital aproape moartă!

S-a încruntat și a ridicat tonul:

— Nu dramatiza! Aveam nevoie să mă relaxez. Tu oricum exagerezi mereu cu bolile tale!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu ea despre ce s-a întâmplat. De fiecare dată schimba subiectul sau mă acuza că sunt nerecunoscătoare.

— Știi cât am muncit pentru tine? Știi câte sacrificii am făcut? Nu poți să-mi dai voie să respir o săptămână?

Dar eu nu mai puteam respira deloc lângă ea. Începusem să am atacuri de panică noaptea. Mă trezeam plângând și mă întrebam dacă merit iubirea unei mame sau dacă sunt doar o povară.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. Unii ziceau că poate mama are problemele ei nerezolvate. Alții erau furioși pe ea în locul meu. Dar nimeni nu putea umple golul lăsat de absența ei atunci când aveam cea mai mare nevoie.

După câteva luni, am găsit în sertarul ei extrasul de cont: retragere cash exact suma creditului, cu două zile înainte de plecare. Am simțit că mă sufoc de furie și neputință.

Într-o seară, am încercat să-i spun tot ce simt:

— Mamă, ai idee cât m-ai rănit? Nu e vorba doar de bani sau de operație. E vorba că nu te-am simțit niciodată aproape când mi-a fost greu.

A oftat adânc:

— Ilinca, tu nu știi prin ce am trecut eu cu tatăl tău… Poate că nu sunt o mamă bună, dar fac ce pot.

— Dar eu? Eu ce vină am?

A tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să mai spună nimic.

Am început să merg la psiholog. Am vrut să înțeleg dacă pot ierta sau dacă trebuie să mă rup definitiv de ea. Am descoperit că rana cea mai mare nu era lipsa banilor sau a grijii medicale — ci faptul că nu m-am simțit niciodată iubită necondiționat.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră e rece și distantă. Vorbim rar și doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la doctor. Uneori mă uit la poze vechi cu noi două și mă întreb dacă vreodată am fost fericite împreună sau dacă totul a fost doar o iluzie.

Sunt zile când îmi doresc să pot ierta și să merg mai departe. Alteori simt că trădarea asta e prea mare ca să poată fi uitată vreodată.

Poate că mulți ar spune că trebuie să-ți ierți părinții orice ar fi. Dar cum poți ierta când rana e atât de adâncă?

Voi ce ați face în locul meu? Se poate repara vreodată ceva atât de distrus?