O vară, un ultimatum: Cum am încercat să-mi salvez familia (sau doar m-am amăgit singură?)

— Nu mai pot! Am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina galbenă a becului vechi. Era trecut de miezul nopții, iar aerul stătut al verii părea să apese pe umerii mei ca o povară invizibilă. Pe masă, farfuriile cu resturi de ciorbă se răceau, iar copiii mei — Irina și Vlad — stăteau încruntați, fiecare cu ochii în telefon, ignorându-mă ca de obicei.

— Mama, iar începi? a oftat Irina, fără să ridice privirea. — E târziu, hai să vorbim mâine.

— Nu, acum! am izbucnit. Ori mă ajutați, ori vând casa și mă duc la azil. Nu mai pot să trag singură de toate!

Vlad a ridicat ochii, surprins. — Ce tot spui acolo? Cine te pune să te duci la azil? Exagerezi…

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. De luni întregi mă luptam cu facturile, cu grădina care se sălbăticise, cu singurătatea care se lățea în fiecare colț al casei. Soțul meu, Doru, murise acum trei ani, iar de atunci copiii mei veneau tot mai rar acasă. Irina lucra la București, mereu ocupată cu proiectele ei. Vlad era prins cu facultatea și prietenii. Eu rămăsesem aici, în casa noastră din Ploiești, încercând să țin totul pe linia de plutire.

— Mama, nu e nevoie să dramatizezi… a început Irina, dar vocea i s-a frânt.

— Dramatizez? am izbucnit. De când a murit tata voastră, n-ați mai pus mâna pe nimic prin casă! Veniți doar să vă luați hainele curate și plecați. Mă simt invizibilă!

S-a lăsat o liniște grea. Vlad s-a ridicat și a început să se plimbe nervos prin cameră.

— Știi ce? Poate că ai dreptate… Poate că ar trebui să vinzi casa asta! a spus el brusc. — Ne-ai ținut mereu aici cu forța, ca și cum am fi datori să trăim viețile pe care le-ai vrut tu pentru noi!

M-am uitat la el șocată. Niciodată nu mi-a spus asta în față. Irina s-a ridicat și ea, încercând să-l calmeze.

— Vlad, nu acum… Mama nu merită asta.

— Ba da! Mereu ne-a șantajat emoțional! Să nu plecăm prea departe, să venim acasă de Sărbători, să nu uităm de ea! Dar ce-a făcut ea pentru noi? Ne-a ascuns mereu problemele, ne-a mințit că totul e bine!

Am simțit cum mi se taie respirația. — Am făcut tot ce-am putut… Am vrut doar să vă protejez!

Irina s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna. — Mamă… poate că nici noi n-am știut cum să fim aproape de tine. Dar nici tu nu ne-ai lăsat…

Am izbucnit în plâns. Toate frustrările adunate în ani de zile au ieșit la suprafață ca un vulcan.

— Mi-e frică să fiu singură! am recunoscut printre suspine. Mi-e frică să nu vă pierdeți printre străini și eu să rămân aici, uitată de toți…

Vlad s-a oprit din mers și m-a privit pentru prima dată cu adevărat. — Și nouă ne e frică… Dar nu putem trăi mereu cu vinovăția asta.

Irina a oftat adânc. — Poate că ar trebui să vorbim deschis despre ce vrem fiecare…

Am stat toți trei la masă până dimineața. Am vorbit despre tata și despre cât de greu ne-a fost tuturor după ce s-a dus. Despre cum fiecare dintre noi a încercat să-și ascundă durerea sub măști diferite: eu cu treburile casei, Irina cu munca ei fără sfârșit, Vlad cu fuga după distracții.

Am aflat atunci că Irina se gândea serios să plece din țară, dar nu-mi spusese nimic ca să nu mă rănească. Vlad mi-a mărturisit că se simte vinovat că nu a fost acasă când tata s-a îmbolnăvit grav. Eu le-am spus cât de mult mă doare singurătatea și cât de greu mi-e să accept că nu mai suntem o familie unită.

Dimineața ne-a găsit obosiți, dar parcă mai ușori. Am decis împreună că nu voi vinde casa — cel puțin nu încă. Irina a promis că va veni mai des acasă și că vom vorbi mai des la telefon. Vlad s-a oferit să mă ajute cu grădina și să stea cu mine câteva zile pe lună.

Dar știu că nimic nu va mai fi ca înainte. Poate că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel de unită ca odinioară. Poate că am pus un plasture pe o rană mult prea adâncă.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine că am pus acel ultimatum? Sau am forțat niște adevăruri pe care nu eram pregătiți să le auzim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?