„Îmi pare rău, dar ea va locui cu noi” – Povestea care mi-a schimbat viața
— Nu te supăra, Ana, dar nu avem altă soluție. Irina și copiii trebuie să stea la noi o vreme.
Cuvintele lui Vlad au căzut ca o sentință. Era seară, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine caldă, dar în stomacul meu se făcuse un gol imens. M-am uitat la el peste farfuria aburindă, încercând să-mi ascund furia și frica.
— O vreme? Ce înseamnă „o vreme”, Vlad? Două săptămâni? O lună? Un an?
El a oftat și a dat din umeri, evitându-mi privirea. Știam ce urmează. Irina, sora lui mai mică, tocmai divorțase de soțul ei violent și nu avea unde să meargă cu cei doi copii mici. Vlad era genul de om care nu putea spune „nu” familiei, iar eu… eu eram mereu cea care trebuia să facă loc pentru toți ceilalți.
Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am tot gândit la cum va arăta viața noastră de acum înainte. Aveam un apartament cu trei camere în Drumul Taberei, nu o vilă cu etaj. Fetița mea, Mara, abia împlinise șapte ani și încă se obișnuia cu școala cea nouă. Eu lucram de acasă ca traducător, iar spațiul meu de lucru era colțul liniștit din sufragerie. Unde aveam să-i punem pe toți? Cum aveam să mai respir?
Două zile mai târziu, Irina a venit cu două valize mari și copiii agățați de fusta ei. Era palidă, cu ochii umflați de plâns și privirea pierdută. M-am străduit să fiu amabilă.
— Bine ai venit, Irina. Hai să-ți arăt unde vei sta.
Am împărțit camera Marei cu fetița Irinei, iar băiatul ei cel mic a primit un pătuț improvizat lângă patul nostru. În primele zile am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam Irinei ceaiuri, îi ascultam plângerile despre fostul soț și încercam să-i liniștesc copiii când plângeau noaptea după tatăl lor.
Dar curând casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Mara nu mai avea loc pentru jucăriile ei. Soțul meu venea tot mai târziu acasă, ca să nu audă certurile dintre mine și Irina. Copiii se certau pe jucării, pe spațiu, pe atenția adulților. Eu nu mai aveam niciun colț doar al meu.
Într-o seară, după ce am adormit copiii, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Nu mai sunt eu în casa asta! Nu mai am aer!
El s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost egoistă.
— Ana, e sora mea! Ce vrei să fac? S-o las pe drumuri?
— Nu! Dar vreau să știi că și eu exist! Și eu am nevoie de spațiu, de liniște! Nu pot trăi mereu pentru alții!
A doua zi dimineață, Irina m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ana… îmi pare rău că te-am băgat în asta. Dar nu am unde să mă duc.
Am simțit un val de vinovăție și furie în același timp. Nu era vina ei că viața i-a dat numai palme. Dar nici a mea nu era! De ce trebuia mereu femeia „puternică” să-și sacrifice liniștea pentru toți ceilalți?
Lunile au trecut greu. Am început să mă simt invizibilă în propria casă. Orice încercare de a vorbi despre limite era interpretată ca lipsă de inimă. Mama lui Vlad mă suna să-mi spună că „familia trebuie ajutată la greu”. Colegele mele râdeau amar când le povesteam la cafea:
— Ana, tu ești prea bună! Eu n-aș accepta așa ceva niciodată!
Dar nimeni nu era în pielea mea.
Într-o zi, Mara a venit acasă plângând:
— Mami, colega mea zice că nu mai vrea să vină la mine pentru că e prea multă gălăgie…
Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Nu doar eu sufeream, ci și copilul meu. Am stat toată noaptea și m-am gândit: cât timp trebuie să mă sacrific pentru ceilalți? Unde e limita între generozitate și autodistrugere?
A doua zi am avut o discuție lungă cu Vlad și Irina.
— Vreau să vă spun ceva important: nu mai pot trăi așa. Am nevoie de spațiu pentru mine și pentru Mara. Vreau ca până la sfârșitul lunii să găsim o soluție pentru voi.
Irina a început să plângă din nou, dar de data asta nu m-am lăsat înduplecată. Vlad s-a supărat pe moment, dar apoi a înțeles că nu mai puteam continua așa.
Cu ajutorul unei prietene, Irina a găsit o garsonieră socială aproape de școala copiilor ei. Nu era ideal, dar era un început nou pentru ea. Când au plecat, am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție.
Au trecut câteva luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a schimbat — suntem mai sinceri unul cu altul, dar încă ne vindecăm rănile. Mara e din nou fericită acasă. Iar eu… eu am învățat că uneori trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare.
Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu au voie să ceară nimic pentru ele? Cât timp trebuie să ne sacrificăm până ne pierdem pe noi înșine?