Între două lumi: Povestea unei mame care a învățat să spună „nu”

— Nu, nu vreau să intre nimeni acum! am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce asistenta încerca să deschidă ușa salonului. O simțeam pe doamna Viorica, soacra mea, cum își lipea urechea de ușă, gata să intre peste mine, ca de fiecare dată când credea că știe mai bine ce am nevoie.

Eram în a treia mea sarcină și, deși ar fi trebuit să fiu obișnuită cu durerile și emoțiile, nimic nu mă pregătise pentru acest moment. Nu pentru durerile fizice, ci pentru cele sufletești. Mă uitam la ceasul de pe perete și mă rugam ca Mihai, soțul meu, să ajungă mai repede. Dar știam că va veni cu ea. Mereu venea cu ea.

— Lasă-mă să intru, Anca! Trebuie să-ți spun ceva important! vocea Vioricăi răsuna strident prin ușă.

Am tras aer adânc în piept și am încercat să mă adun. Nu voiam să mă vadă așa, vulnerabilă. Dar nici nu voiam să cedez. De când am rămas însărcinată cu al treilea copil, totul s-a schimbat între noi. Viorica devenise din ce în ce mai prezentă, mai insistentă, mai controlatoare. Îmi spunea cum să mănânc, cum să dorm, ce nume să aleg pentru copil. Mihai nu zicea nimic. Se uita la mine cu ochii lui blânzi, dar nu avea curajul să-i țină piept mamei lui.

— Anca, deschide! E copilul nostru! Trebuie să știm ce faci! a insistat ea.

Mi-am amintit de prima dată când am venit la ei acasă după nuntă. Viorica mă privise de sus până jos și mi-a spus: „Sper că știi să gătești sarmale, altfel nu știu cum o să te descurci cu Mihai.” Atunci am râs, crezând că e doar o glumă. Dar anii au trecut și fiecare gest al ei era o încercare de a-mi arăta cine e stăpâna casei.

Acum, în salonul alb și rece al maternității din Ploiești, simțeam că nu mai pot. Eram obosită, speriată și singură. Asistenta s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Vreți să chemăm pe cineva din familie?

Am clătinat din cap. Nu voiam pe nimeni. Voiam doar liniște.

Când Mihai a intrat, privirea lui era plină de îngrijorare.

— Anca, mama vrea doar să te ajute. Știi că ține la tine…

— Mihai, te rog… Nu acum! Nu pot! am izbucnit printre suspine.

El s-a apropiat de pat și mi-a luat mâna.

— Hai să nu ne certăm acum… E un moment important pentru noi…

— Pentru noi? Sau pentru ea? l-am întrebat cu voce joasă.

A tăcut. Știa răspunsul.

Orele au trecut greu. Contracțiile veneau tot mai des și fiecare durere era ca o lovitură în sufletul meu. Mă simțeam vinovată că nu pot fi recunoscătoare pentru ajutorul Vioricăi, dar nu mai suportam să fiu tratată ca un copil neputincios.

Când a venit momentul nașterii, asistenta m-a întrebat:

— Cine doriți să fie cu dumneavoastră în sală?

Am ezitat o clipă. M-am gândit la mama mea, dar era la țară, bolnavă. M-am gândit la Mihai… dar dacă intra el, sigur ar fi intrat și Viorica după el. Am simțit o furie mocnită care mi-a dat curaj.

— Vreau să fiu singură! am spus hotărât.

Asistenta a dat din cap și a ieșit. Am rămas doar eu cu gândurile mele și cu durerea care mă sfâșia. În acele clipe, am simțit că trebuie să fac ceva pentru mine. Să pun o limită clară între mine și lumea lor.

După naștere, când am deschis ochii, Mihai era lângă mine. Avea lacrimi în ochi.

— Ești bine? Bebe e sănătos…

L-am privit lung.

— Mihai… trebuie să vorbim.

A dat din cap încet.

— Știu… Mama a făcut scandal pe hol… A zis că nu-i normal ce faci… Că nu te gândești la familie…

Am oftat adânc.

— Mihai, eu sunt familia ta acum. Eu și copiii noștri. Dacă nu poți să înțelegi asta… nu știu cât mai pot merge așa.

El s-a uitat la mine speriat.

— Anca… te rog… Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o supăr…

— Atunci va trebui să alegi, Mihai! Pentru că eu nu mai pot trăi între două lumi!

A ieșit din salon fără să spună nimic. În ziua externării, Viorica m-a întâmpinat cu un buchet mare de flori și un zâmbet fals.

— Să-ți fie rușine! Să-ți fie rușine că ne-ai făcut familia de râs! Toate femeile nasc cu familia lângă ele!

Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi și frustrare.

— Poate toate femeile acceptă orice… Eu nu mai pot! am spus printre dinți.

În următoarele luni, relația dintre mine și Mihai s-a răcit tot mai mult. El încerca să fie prezent acasă, dar era mereu cu gândul la mama lui. Eu eram prinsă între copii mici, oboseală și sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună pentru nimeni.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Anca… cred că ai dreptate. Trebuie să punem niște limite… Dar mi-e frică… Dacă mama nu mai vorbește cu mine?

L-am privit cu blândețe.

— Și mie mi-e frică… Dar dacă nu facem asta acum, copiii noștri vor crește într-o familie plină de resentimente și tăceri grele. Vrei asta?

A dat din cap că nu și m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă relația noastră va rezista presiunii dintre două lumi atât de diferite. Dar știu sigur că uneori trebuie să ai curajul să spui „nu”, chiar dacă doare pe toată lumea din jur.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm dreptul la liniște și demnitate?