Adevărul ascuns: Cum minciuna surorii mele a destrămat familia noastră

— Ivona, trebuie să mă ajuți, te rog! vocea Cameliei răsuna disperată în telefon, într-o seară rece de noiembrie. Era sora mea mai mică, mereu răsfățată de părinți, mereu cu un pas înaintea necazurilor. Dar de data asta, simțeam că ceva nu e în regulă. — Ce s-a întâmplat, Camelia? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. — Nu pot să-ți spun la telefon. Vin la tine acum.

În mai puțin de o oră, Camelia bătea deja la ușa apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei, cu ochii umflați de plâns și o geantă mare în mână. Soțul meu, Radu, se uita la mine cu sprâncenele ridicate, dar nu a spus nimic. — Ivona, sunt însărcinată… și nu știu ce să fac. Nu pot să mă întorc acasă la mama și tata. O să mă omoare dacă află! a izbucnit ea printre suspine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Camelia avea doar 24 de ani, fără un loc de muncă stabil și fără niciun plan de viitor. — Cine e tatăl? am întrebat încet. — Nu contează… nu vrea să audă de mine. Te rog, lasă-mă să stau la tine o vreme, până mă pun pe picioare.

Am oftat adânc. Radu a încercat să protesteze, dar l-am oprit din priviri. — Bine, Camelia. Dar trebuie să-ți cauți un job și să începi să-ți asumi responsabilități. Nu poți trăi la nesfârșit pe spatele nostru.

Zilele au trecut, iar Camelia părea tot mai abătută. Nu ieșea din cameră decât rar, iar când o făcea, se plângea că îi e rău sau că are grețuri matinale. Am început să-i gătesc separat, să-i cumpăr vitamine și chiar să o însoțesc la medicul de familie pentru analize. Dar ceva nu se lega… Medicul mi-a spus într-o zi: — Sora dumneavoastră nu are niciun semn de sarcină. Ați văzut vreun test pozitiv?

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Camelia întinsă pe canapea, uitându-se la seriale turcești. — Camelia, trebuie să vorbim serios. Ai mințit în legătură cu sarcina? am întrebat direct.

A izbucnit în plâns: — Nu am avut de ales! Dacă nu spuneam asta, m-ar fi dat afară din casă! Nu mai suportam presiunea părinților și nici nu voiam să mă întorc la ei cu coada între picioare.

M-am simțit trădată și furioasă. Radu a intrat în cameră și a început să țipe: — Nu e corect! Ne-ai manipulat pe amândoi! Ivona muncește zi și noapte ca să te întrețină!

Camelia s-a strâns într-un colț al canapelei, tremurând. — Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău… Dar nu știam unde altundeva să merg.

În acea noapte nu am putut dormi deloc. M-am gândit la copilăria noastră: cum Camelia era mereu preferata mamei, cum eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să repare mereu totul după ea. M-am întrebat dacă nu cumva eu am contribuit la această situație prin faptul că am protejat-o mereu.

A doua zi dimineață am chemat-o la bucătărie. — Camelia, trebuie să pleci. Îți dau două săptămâni să-ți găsești un loc unde să stai și un job. Te voi ajuta cu ce pot, dar nu mai pot trăi cu această minciună.

A început din nou să plângă: — Te rog, Ivona! Nu mă lăsa pe drumuri! Promit că mă schimb!

— Ai promis de atâtea ori… Acum trebuie să înveți pe pielea ta ce înseamnă responsabilitatea.

Au urmat zile tensionate, pline de reproșuri și tăceri apăsătoare. Părinții noștri au aflat totul și m-au acuzat că sunt fără inimă: — Cum poți să-ți dai afară sora? E sânge din sângele tău! Dar nimeni nu a vrut să vadă cât de mult am sacrificat eu pentru ea.

Camelia a plecat într-un final, cu lacrimi în ochi și promisiunea că va reveni doar când va fi alt om. Au trecut luni până când am reușit să-mi recapăt liniștea în casă și în suflet. Am rămas cu un gust amar și cu întrebarea dacă am procedat corect sau dacă am fost prea dură.

Uneori mă uit la poza noastră din copilărie și mă întreb: Oare cât de mult putem sacrifica pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Unde tragem linia între iubire și auto-distrugere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?