Am dat-o afară pe soacră-mea de la petrecerea noastră de casă nouă: Soțul nu mi-a iertat niciodată gestul

— Nu pot să cred că ai pus pătrunjel în sarmale! a izbucnit soacra mea, doamna Lidia, cu vocea ei tăioasă, chiar în mijlocul sufrageriei pline de invitați. M-am oprit din turnat vinul în pahare și am simțit cum obrajii mi se aprind. Era prima noastră petrecere în casa nouă, după ani de chirii și sacrificii, și visam la o seară liniștită, cu râsete și povești, nu la o scenă ca asta.

Vlad, soțul meu, a încercat să-i facă semn mamei lui să se oprească, dar ea deja pornise. — La noi în familie nu se face așa ceva! Sarmalele se fac ca la Botoșani, nu ca la oraș! Ce fel de noră ești tu?

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Prieteni, rude, chiar și vecinii pe care abia îi cunoșteam. Am zâmbit forțat și am încercat să glumesc: — Fiecare cu rețeta lui secretă, nu-i așa? Dar Lidia nu s-a lăsat.

— Secret? Asta nu e secret, e rușine! Și uite ce ai făcut cu perdelele astea! Cine pune perdele albe când are copii mici? Nu te gândești deloc!

M-am uitat la Vlad, sperând să spună ceva. Să mă apere. Dar el stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu paharul. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când Lidia mă critica, dar niciodată atât de public.

Petrecerea a continuat cu glume amare și priviri stânjenite. Lidia a găsit motive să comenteze tot: muzica prea tare, copilul nostru, Ilinca, care „nu știe să stea locului”, prietenii mei „prea gălăgioși”. La un moment dat, am găsit-o în bucătărie răscolind prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat-o încet.

— Vreau să văd dacă ai măcar sare grunjoasă în casă. La cât de prost gătești, mă îndoiesc.

Atunci am simțit că nu mai pot. M-am apropiat de ea și i-am spus pe un ton cât am putut de calm:

— Doamna Lidia, vă rog frumos să mergeți acasă. Azi e despre noi, despre familia noastră. Nu vreau să vă mai aud criticându-mă în fața tuturor.

A tăcut o secundă. Apoi a ieșit în sufragerie și a strigat:

— Să știți cu toții că nora mea m-a dat afară din casa fiului meu! Să vă fie rușine!

A trântit ușa și a plecat. În urma ei s-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit după ea. Eu am rămas cu Ilinca în brațe și cu privirile tuturor pe mine.

După ce invitații au plecat pe rând, fiecare cu scuze stânjenite sau promisiuni că „totul va fi bine”, Vlad s-a întors acasă târziu. Nu mi-a spus nimic. S-a trântit pe canapea și a rămas acolo toată noaptea.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Vlad nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Când încercam să discutăm despre ce s-a întâmplat, ridica din umeri:

— E mama mea. Nu trebuia să o dai afară. Oricât te-ar fi supărat.

— Dar tu ai auzit ce mi-a spus? Cum m-a făcut de râs?

— E bătrână, nu se schimbă. Trebuia să rabzi.

Am simțit că mă sufoc. În fiecare zi mă întrebam dacă am greșit. Dacă ar fi trebuit să tac și să înghit pentru liniștea casei. Dar nu mai puteam. Ani la rând am suportat comentariile Lidiei: despre cum cresc copilul, cum gătesc, cum mă îmbrac. Mereu eram „prea” sau „prea puțin”.

Prietenii mei îmi spuneau că am făcut bine. Mama mea plângea la telefon:

— Nu te lăsa călcată în picioare! Dar Vlad… Vlad era tot mai rece.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am încercat din nou:

— Vlad, nu putem trăi așa. Trebuie să alegem: ori suntem o familie și ne apărăm unul pe altul, ori…

— Ori ce? Ai de gând să mă pui să aleg între tine și mama?

— Nu vreau asta! Vreau doar respect pentru mine și pentru casa noastră!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat. Suntem încă împreună, dar ceva s-a rupt în acea seară. Lidia nu mai vine la noi decât rar și atunci stăm ca pe ace. Vlad încă mă privește uneori ca pe cea care i-a alungat mama din casă.

Mă uit la Ilinca și mă întreb ce va învăța ea din povestea noastră: să-și apere demnitatea sau să tacă pentru pacea familiei? Oare chiar trebuie să alegem între noi și ceilalți? Sau există o cale de mijloc pe care eu n-am știut s-o găsesc?

Poate că fiecare familie are momentul ei de cotitură — dar oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea celorlalți?