Fiecare Leu Sub Cheie: Povestea Mea Despre Controlul Financiar în Familie

— Camelia, iar ai cheltuit bani pe prostii? Vocea lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde stau cu capul plecat, strângând bonul de la pâine în pumn. Încerc să-i explic că am luat doar strictul necesar: pâine, lapte și niște mere pentru copii. Dar nu mă ascultă. Niciodată nu mă ascultă.

Așa începe fiecare zi de aproape doisprezece ani. M-am obișnuit să-mi număr pașii prin casă, să-mi cântăresc cuvintele și să-mi ascund dorințele. Sorin ține portofelul sub cheie, iar eu primesc bani doar pentru ce consideră el că e necesar. Dacă vreau ceva pentru mine — o carte, o cafea cu o prietenă — trebuie să inventez motive sau să renunț.

Când ne-am căsătorit, eram plină de speranță. Sorin era atent, grijuliu, promitea că vom construi împreună o viață frumoasă. Dar după ce s-a născut primul nostru copil, totul s-a schimbat. Am rămas acasă cu fetița noastră, Ilinca, iar el a preluat controlul asupra banilor. La început mi s-a părut normal — el muncea, eu aveam grijă de casă. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai sunt decât o umbră în propria mea viață.

— Nu avem nevoie de prostii! îmi spunea când îi ceream bani pentru haine noi sau pentru o ieșire cu copiii în parc. — Dacă vrei ceva, muncește! Dar cine să mă angajeze după atâția ani acasă? Și cine avea grijă de copii?

Mama mea a observat că mă schimbasem. — Camelia, ești bine? Pari mereu obosită… Dar nu puteam să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era frică. În satul nostru mic din județul Bacău, lumea vorbește repede și judecă și mai repede.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun surorii mele, Anca. Am plâns împreună pe banca din fața casei ei. — Nu e normal ce trăiești tu, Camelia! Trebuie să faci ceva! Dar ce puteam face? Nu aveam bani puși deoparte, nici prieteni apropiați care să mă ajute. Tot ce aveam era frica și rușinea.

Seara, când copiii dormeau, mă uitam la mâinile mele crăpate de la muncă și mă întrebam: Oare așa va fi toată viața mea? Oare merit mai mult?

Într-o zi de toamnă, când băiatul nostru cel mic, Rareș, a venit acasă plângând că nu are pantofi buni pentru școală, am simțit că se rupe ceva în mine. Am mers la Sorin și i-am spus: — Copilul are nevoie de pantofi! Mi-a aruncat o privire rece: — Nu avem bani pentru mofturi! Atunci am ridicat vocea pentru prima dată: — Nu e un moft! E nevoie!

A fost prima ceartă adevărată dintre noi. M-a amenințat că dacă nu-mi văd de treabă, mă lasă fără niciun ban. Am plâns toată noaptea. Dar dimineața, am decis că nu mai pot continua așa.

Am mers la primărie sub pretextul că trebuie să depun niște acte pentru alocația copiilor. Acolo am întâlnit-o pe doamna Lidia, asistent social. M-a privit lung și m-a întrebat dacă sunt bine. Am izbucnit în plâns și i-am spus totul: despre banii ținuți sub cheie, despre frica permanentă, despre cum nu pot lua nicio decizie fără acordul lui Sorin.

— Camelia, ceea ce trăiești tu se numește violență economică. Nu e vina ta! Există ajutor! mi-a spus ea cu blândețe.

Mi-a dat numărul unui centru pentru femei aflate în situații dificile și m-a încurajat să vorbesc cu cineva de acolo. Am sunat tremurând dintr-o cabină telefonică veche din sat. La celălalt capăt al firului, o voce caldă m-a ascultat fără să mă judece.

— Nu ești singură! Sunt multe femei ca tine! Poți primi consiliere juridică și psihologică gratuit!

A fost prima dată când am simțit speranță după ani întregi de întuneric.

Între timp, Sorin a început să simtă că ceva se schimbă. A devenit mai agresiv verbal, încercând să mă sperie: — Dacă pleci, nu mai vezi copiii! Dar eu deja luasem decizia: nu mai puteam trăi așa.

Cu ajutorul Lidiei și al centrului din oraș, am început demersurile pentru separare legală și pentru obținerea unui venit minim garantat până găsesc un loc de muncă. A fost greu — foarte greu. Au fost zile când am vrut să renunț, când mi-era dor de liniștea aparentă a casei noastre. Dar copiii mei meritau mai mult decât frică și lipsuri.

Acum locuiesc într-un apartament mic din oraș cu Ilinca și Rareș. Am găsit un job la o brutărie și primesc sprijin psihologic regulat. Încet-încet, învăț să am grijă de mine și să nu mă mai simt vinovată pentru fiecare leu cheltuit.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: nu mai sunt femeia speriată care tremura la fiecare pas al soțului prin casă. Sunt Camelia — mamă, femeie liberă și demnă.

Mă întreb adesea: Câte femei mai trăiesc încă sub același control tăcut? Câte dintre ele au curajul să ceară ajutor? Poate povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate.