Nu e pentru fiul meu – Povestea Anei din București

— Nu e pentru fiul meu, Ana! Ți-am spus de atâtea ori, nu te băga! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbesc cu el despre Andrei, băiatul lui de doisprezece ani, care de câteva luni nu mai vorbea cu mine decât monosilabic.

M-am așezat pe scaun, cu palmele transpirate lipite de genunchi. — Vlad, nu pot să mă prefac că nu văd. Andrei nu mă suportă. Nu pot să trăiesc așa, ca o umbră în casa asta.

El a oftat adânc și a dat din cap, evitându-mi privirea. — E copil. Îi va trece. Nu trebuie să te implici atât de mult. Nu ești mama lui.

Cuvintele astea m-au lovit ca un pumn în piept. Nu eram mama lui. Știam asta. Dar de fiecare dată când îi pregăteam pachetul pentru școală sau îi spălam hainele murdare de la fotbal, speram că va veni o zi în care să mă privească altfel. Să nu mai fiu doar „Ana”, ci cineva care contează.

Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu părinți care nu știau să spună „te iubesc”. Tata era mereu obosit, mama mereu nemulțumită. Am învățat devreme să mă fac mică, să nu deranjez, să fiu „bună”. Poate de-asta am acceptat atât de ușor rolul de a doua femeie în viața lui Vlad, mereu pe locul doi după fosta lui soție și după Andrei.

Prima dată când l-am cunoscut pe Andrei, avea zece ani și m-a privit ca pe o intrusă. — Tu cine ești? — m-a întrebat direct, fără urmă de politețe. Vlad a râs stânjenit și i-a spus: — Ana e prietena mea. O să stea cu noi câteva zile.

Au trecut doi ani de atunci și încă mă simt ca o musafiră în propria casă. Andrei nu vorbește cu mine decât dacă are nevoie de ceva. Când îi spun „noapte bună”, îmi răspunde cu un mormăit. Când îi propun să facem ceva împreună, refuză fără explicații.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu de noapte, am auzit ușa trântindu-se. Andrei venise acasă mai devreme de la fotbal. Am încercat să-l întâmpin cu un zâmbet: — Cum a fost la antrenament?

— Nu-ți pasă, așa că lasă-mă în pace! — mi-a aruncat-o peste umăr și s-a închis în cameră.

Am rămas în hol, cu mâinile tremurânde. M-am dus la bucătărie și am început să spăl vasele doar ca să-mi ocup mintea cu altceva decât cuvintele lui tăioase. Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit plângând la masă. — Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mă vrea aici! Nici tu nu mă vrei cu adevărat… Simt că trăiesc într-o casă care nu e a mea.

S-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr, dar gestul lui era stângaci, străin. — Ana, ai știut de la început că va fi greu. Nu pot să-l forțez pe Andrei să te accepte.

— Dar tu? Tu mă accepți? Sau doar ai nevoie de cineva care să gătească și să facă ordine?

S-a ridicat brusc și a ieșit din cameră fără să răspundă.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Andrei din nou. I-am cumpărat ciocolata preferată, i-am lăsat un bilet pe birou: „Dacă vrei să vorbim, sunt aici.” Nimic nu s-a schimbat.

Într-o duminică, când Vlad era plecat la cumpărături, am auzit țipete din camera lui Andrei. Am intrat speriată și l-am găsit plângând în fața calculatorului. — Ce s-a întâmplat?

— Nimic! Lasă-mă!

— Te rog… spune-mi!

— Toți râd de mine la școală că am două mame! Că tata nu știe ce vrea! Că tu ești doar o străină care vrea să fie importantă!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am apropiat încet și am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras înapoi.

— Andrei… știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să o înlocuiesc. Dar sunt aici dacă ai nevoie de ajutor sau doar vrei să vorbești…

— Nu vreau nimic de la tine! — a urlat el și mi-a trântit ușa în față.

Seara i-am povestit lui Vlad totul. A dat din umeri: — E greu pentru el. Și pentru tine. Dar nu pot face nimic.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate încerc prea mult? Poate ar trebui să renunț? Seara târziu, când toți dormeau, ieșeam pe balcon și priveam luminile orașului, întrebându-mă dacă există vreun loc unde chiar aș putea aparține.

Într-o zi am primit un mesaj de la mama: „Când vii pe la noi? Ne e dor de tine.” Am zâmbit amar – nici acolo nu mă simțeam acasă. Tata abia mă saluta, mama mă întreba mereu când mă mărit „ca lumea”.

La serviciu eram doar „Ana de la contabilitate”, invizibilă printre colegele care vorbeau despre copii și vacanțe la mare.

Într-o seară ploioasă, după o ceartă urâtă cu Vlad despre bani și facturi neplătite, am ieșit din casă fără umbrelă și am mers ore întregi prin orașul ud. M-am oprit pe un pod peste Dâmbovița și am privit apa neagră curgând sub mine. Mi-am dat seama că toată viața am încercat să fiu suficientă pentru alții și niciodată pentru mine.

Când m-am întors acasă leoarcă și înghețată, Vlad dormea pe canapea, iar Andrei era în camera lui cu ușa încuiată. Am intrat în baie și m-am privit în oglindă: ochii umflați de plâns, părul ud lipit de frunte.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua pentru Vlad și i-am spus calm:

— Am nevoie de o pauză. O să merg la ai mei câteva zile.

Nu m-a oprit. Nici Andrei nu a ieșit din cameră să-și ia rămas bun.

La mama acasă am dormit două zile fără oprire. M-am trezit într-o dimineață cu soarele pe față și mi-am dat seama că nu știu cine sunt fără lupta asta continuă pentru acceptare.

Poate că uneori iubirea nu e suficientă ca să dărâmi zidurile dintre oameni. Poate că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi înainte de a cere altora să ne accepte.

M-am întors la București după o săptămână, dar ceva se schimbase în mine. Nu mai voiam să forțez nimic. Am început terapia și am început să scriu jurnalul acesta – povestea mea.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți străine doar ca să fim acceptați? Și cât timp putem merge mai departe fără să ne pierdem pe noi înșine?