Testamentul mamei: Povara unei alegeri nespuse

— Ce faci acolo, Ilinca? Glasul mamei m-a surprins în timp ce răsfoiam documentele de pe noptiera ei, căutând o rețetă veche de prăjituri. M-am întors brusc, cu inima bătând nebunește, și am încercat să ascund foaia groasă, ștanțată, pe care tocmai o descoperisem. Dar era prea târziu. Mama mă privea cu ochii ei cenușii, obosiți, iar între noi plutea deja o tensiune pe care nu aveam să o mai risipim niciodată.

Testamentul. Un cuvânt greu, pe care nu-l rostești decât atunci când ești pregătit să lași totul în urmă. Dar eu nu eram pregătită. Nici să-l citesc, nici să-l înțeleg. Am citit rândurile acelea de zeci de ori, cu mâinile tremurânde: „Las apartamentul din București lui Vlad, fiul meu, iar colecția de bijuterii și economiile strânse le împart între nepoții mei.” Numele meu apărea doar la final, într-o frază scurtă: „Ilinca va primi biblioteca mea.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Biblioteca? Toată copilăria mea am crescut printre rafturile acelea pline de cărți vechi, dar nu era ceea ce așteptam. Vlad, fratele meu mai mic, mereu răsfățat și protejat, primea tot ce era mai valoros. Eu? O colecție de cărți prăfuite. Am simțit un val de furie și dezamăgire care m-a făcut să izbucnesc:

— Serios, mamă? Asta crezi tu că merit?

Mama a tăcut o clipă, apoi a încercat să mă liniștească:

— Ilinca, nu e ceea ce pare. Am motivele mele…

Dar nu am vrut să aud. Am trântit testamentul pe masă și am ieșit din cameră, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În zilele următoare, fiecare discuție dintre noi se transforma într-o ceartă. Tata încerca să ne împace:

— Haideți, fetelor, nu vă certați pentru niște hârtii! Suntem familie!

Dar eu nu puteam să uit. Mă simțeam trădată. Toată viața am fost cea care a avut grijă de părinți, care a renunțat la ieșiri cu prietenii ca să stea cu mama când era bolnavă, care a făcut cumpărături și a plătit facturi când Vlad era plecat prin străinătate. Și totuși, el primea apartamentul.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă, Vlad m-a tras deoparte:

— Ilinca, știi că nu am cerut nimic. Dacă vrei apartamentul, îl poți avea tu.

— Nu e vorba despre apartament! Nu înțelegi? E vorba despre ce simt eu că valorez pentru mama!

Vlad a oftat și a plecat fără să spună nimic. Mama a venit la mine târziu în noapte.

— Ilinca, te rog să mă asculți măcar o dată fără să mă judeci. Am lăsat apartamentul lui Vlad pentru că el nu are nimic aici. Tu ai deja casa ta, ai familia ta… Vlad e singur. Bijuteriile le-am împărțit nepoților pentru că vreau ca fiecare să aibă o amintire de la mine. Iar biblioteca… tu ai fost mereu sufletul meu pereche când vine vorba de cărți. Știu că doar tu vei prețui acea colecție.

Am vrut să cred că are dreptate. Dar nu puteam. Simțeam că orice explicație e doar o scuză pentru o nedreptate pe care nu o meritam. În fiecare zi mă trezeam cu resentimente și adormeam cu lacrimi în ochi.

Prietenii mei încercau să mă facă să văd partea bună:

— Ilinca, poate mama ta chiar a vrut să-ți lase ceva special pentru sufletul tău.

Dar eu nu puteam să iert. Fiecare vizită acasă era o nouă confruntare. Tata s-a îmbolnăvit de supărare; Vlad s-a îndepărtat și mai mult; mama a început să plângă în fiecare seară.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând în fața bibliotecii, mângâind cotorul unei cărți vechi.

— Știi ce mi-ai spus când erai mică? Că vrei să citești toate cărțile din lume ca să înțelegi oamenii mai bine… Poate că biblioteca asta chiar e tot ce pot să-ți las din mine.

Am simțit un nod în gât. Poate că mama avea dreptate. Poate că eu eram cea care nu putea vedea dincolo de propriile răni.

Dar încă nu pot ierta. Încă mă doare.

Oare cât timp trebuie să treacă până când poți ierta cu adevărat pe cineva drag pentru o alegere care te-a rănit? Sau poate unele răni nu se vindecă niciodată…?