Oare puteam să-mi salvez familia de la destrămare? Povestea unei bunici care a văzut cum dragostea nedreaptă a fiicei sale a lăsat răni adânci

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l suport pe Vlad! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară săptămâna asta când o auzeam spunând asta despre băiatul ei cel mic.

M-am uitat la ea, la chipul ei obosit, la ochii care altădată sclipeau de bucurie când era copil. Acum, parcă tot ce vedeam era o femeie copleșită, dar și o mamă care nu-și putea ascunde iritarea față de propriul fiu. Lângă noi, pe hol, se auzea râsul Cristinei, fata cea mare — preferata Irinei, fără doar și poate. Vlad stătea în camera lui, cu ușa întredeschisă, privind în gol la peretele alb.

Mi-am amintit de copilăria Irinei. Era singură la părinți, crescută cu dragoste, dar și cu reguli stricte. Poate că tocmai de aceea, când a devenit mamă, și-a dorit să fie altfel. Dar nu știu unde s-a rupt firul. Cristina era lumina ochilor ei: premiantă, frumoasă, ascultătoare. Vlad era mai retras, visător, cu note bune dar nu excepționale, mereu în umbra surorii lui.

— Irina, nu e corect ce faci. Vlad are nevoie de tine la fel de mult ca și Cristina, i-am spus într-o zi, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Mamă, tu nu înțelegi! Cristina mă ajută la toate, e matură pentru vârsta ei. Vlad… parcă nici nu e al meu uneori! Nu mă ascultă, nu mă caută… Ce să fac?

Am simțit un nod în gât. Oare chiar nu vedea cât suferea băiatul? În serile când rămâneam cu ei, îl găseam pe Vlad citind singur sau desenând pe colțul mesei. Îl întrebam ce face la școală și îmi răspundea scurt, fără să mă privească în ochi. Cristina intra mereu în discuție cu povești despre olimpiade și prieteni. Irina o asculta fascinată.

Într-o zi, când Vlad avea doar 10 ani, l-am găsit plângând în camera lui.

— Bunico, de ce nu mă iubește mama ca pe Cristina?

Mi s-a rupt sufletul. L-am luat în brațe și i-am spus că îl iubesc eu destul pentru toți. Dar știam că nu e de ajuns. Dragostea unei bunici nu poate umple golul lăsat de lipsa iubirii materne.

Anii au trecut și diferențele s-au adâncit. Cristina a intrat la un liceu bun din oraș, iar Irina era mândră peste măsură. Vlad a ales un liceu tehnic — „Nu-i de tine”, i-a spus Irina într-o seară. „Puteai mai mult dacă te străduiai.”

În acea seară am avut o ceartă cumplită cu fiica mea.

— Irina! Îl pierzi pe Vlad! Nu vezi că se îndepărtează? Nu vezi că suferă?

— Mamă, tu mereu exagerezi! Vlad e băiat, se descurcă el! Cristina are nevoie de mine acum!

Am plecat acasă cu inima grea. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva în educația Irinei. Poate am fost prea dură sau prea permisivă? Poate n-am știut să-i arăt ce înseamnă dragostea egală între frați?

Vlad a crescut tăcut și retras. A terminat liceul fără să-și invite familia la festivitate. A plecat la muncă în alt oraș și venea rar acasă. La mesele de Crăciun stătea tăcut la capătul mesei, iar Irina îl întreba doar lucruri banale: „Ai mâncat? Cum e la serviciu?”

Cristina era mereu în centrul atenției: „Ce note ai luat? Cum merge facultatea? Ai nevoie de bani?”

Într-o zi, Vlad n-a mai venit deloc acasă. A trimis doar un mesaj scurt: „Sunt bine. Nu vă faceți griji.”

Irina a plâns atunci pentru prima dată după mulți ani.

— Mamă… crezi că l-am pierdut?

N-am știut ce să-i răspund. Am simțit că am pierdut cu toții ceva prețios — legătura aceea invizibilă care ține o familie unită.

Acum sunt bătrână și stau singură în apartamentul meu mic. Privesc pozele copiilor și nepoților pe rafturi și mă întreb: oare puteam face mai mult? Oare dacă aș fi intervenit mai devreme, dacă aș fi vorbit altfel cu Irina sau dacă l-aș fi apărat mai tare pe Vlad… ar fi fost altfel viețile noastre?

Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse. Dar oare câți dintre noi avem curajul să le recunoaștem și să le vindecăm înainte să fie prea târziu?

Oare dragostea nedreaptă poate fi vreodată reparată? Sau rămâne ca o rană deschisă între cei dragi?