Între vis și realitate: Povara unei familii mari

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa, cu datorii peste datorii! Ți-am spus că nu ne permitem încă un copil, dar tu ai vrut, tu ai visat la familia asta mare!

Cuvintele lui Paul răsunau în bucătăria mică, printre vasele nespălate și scutecele aruncate grămadă pe masă. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia reușisem să adorm bebelușul. Fetele mai mari dormeau deja, dar eu nu aveam liniște. Mă uitam la el, cu ochii roșii de oboseală și frustrare, și simțeam cum mi se strânge inima.

— Paul, nu e corect… Tu ai spus că vrei și tu încă un copil. Ți-ai dorit băiatul ăsta la fel de mult ca mine! Ți-ai amintit cum visam amândoi la o casă plină de râsete?

El a oftat adânc și s-a așezat pe scaun, cu capul în mâini.

— Da, dar nu știam că o să ajungem aici. Facturi neplătite, rate la bancă, frigiderul gol… Maria, nu mai pot! Parcă totul s-a prăbușit peste noi.

Mi-am mușcat buza și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Nu era prima ceartă pe tema asta. De când s-a născut Vlad, al treilea nostru copil, totul părea să se destrame. Eu eram mereu obosită, prinsă între scutece, teme și gătit. Paul lucra peste program la service-ul auto din oraș, dar banii nu ajungeau niciodată.

Înainte să rămân însărcinată cu Vlad, viața noastră era grea, dar suportabilă. Aveam două fete minunate, Ana și Ilinca, și visam la o familie mare. Crescusem singură la țară, cu părinți ocupați și reci. Îmi promisesem că eu voi avea o casă plină de copii și iubire. Paul râdea mereu când îi povesteam despre asta.

— Maria, să vezi ce gălăgie o să fie! Dar o să fim fericiți, nu?

Așa mi-a spus într-o seară de vară, pe banca din fața blocului. Atunci am decis împreună să încercăm pentru al treilea copil. Dar acum, când realitatea ne lovea din toate părțile, Paul părea să uite totul.

— Poate că ai dreptate… Poate că am greșit că am vrut mai mult decât puteam duce, am șoptit.

— Nu e vorba doar de tine sau de mine! Dar tu stai acasă cu copiii, eu muncesc ca un câine și tot nu reușim! Ce vrei să fac?

Vocea lui era spartă între furie și disperare. M-am ridicat încet și am început să strâng jucăriile împrăștiate pe jos.

— Știi ce vreau? Să nu mă mai simt vinovată pentru că mi-am dorit o familie mare. Să nu-mi mai spui că e vina mea pentru că suntem săraci. Să fim o echipă, Paul!

El a tăcut. Am simțit că nu mă mai aude. Era deja închis în lumea lui de griji și frustrări.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce plângi?

M-am șters repede pe față și am zâmbit forțat.

— Nu plâng, iubita mea. Doar sunt obosită.

Dar copiii simt totul. În zilele următoare, Ana și Ilinca au început să se certe mai des. Vlad plângea aproape non-stop. Paul venea târziu acasă și vorbea din ce în ce mai puțin cu mine.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. Am văzut-o pe vecina mea, doamna Stanciu, care își plimba câinele.

— Maria, ce faci? Pari abătută…

— E greu… Nu știu dacă am făcut bine că am vrut încă un copil.

Ea a zâmbit trist:

— Și eu am crescut trei copii singură. N-a fost ușor niciodată. Dar să știi că nu e vina ta că viața e grea. Important e să nu vă pierdeți unul pe altul.

Am simțit un nod în gât. Oare chiar pierdusem legătura cu Paul? Oare chiar era vina mea?

În weekend am încercat să vorbesc din nou cu el.

— Paul, hai să găsim o soluție împreună. Poate mă angajez și eu part-time… Poate găsim o bonă sau mă ajută mama cu copiii…

El a dat din umeri:

— Și cine are grijă de Vlad? Și dacă te angajezi pe salariul minim? Tot nu ne ajunge…

— Atunci hai să cerem ajutor! Să vorbim cu părinții tăi sau ai mei… Să vedem dacă putem reduce cheltuielile…

Paul a ridicat tonul:

— Nu vreau să cerșesc la nimeni! E rușinos!

M-am retras în cameră și am plâns în pernă până m-au durut ochii. În acea noapte m-am gândit serios: poate chiar era vina mea? Poate visurile mele erau prea mari pentru realitatea noastră mică?

Dar dimineața următoare m-a găsit tot lângă copii. Le-am pregătit micul dejun și le-am zâmbit cât am putut de sincer.

Într-o zi, Ana mi-a adus o scrisoare desenată:

„Te iubesc, mami! Ești cea mai bună mamă din lume.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Poate că nu eram perfectă. Poate că făcusem greșeli. Dar dragostea copiilor mei era reală.

Seara aceea am petrecut-o împreună cu Paul și copiii pe covorul din sufragerie. Am râs, ne-am jucat cu Vlad și am uitat pentru câteva ore de datorii și griji.

Nu știu ce va fi mâine. Nu știu dacă vom reuși să ieșim din datorii sau dacă vom rămâne împreună ca familie unită. Dar știu că nu vreau să-mi pierd speranța.

Oare chiar trebuie să renunțăm la visurile noastre atunci când viața devine grea? Sau putem găsi puterea să mergem mai departe împreună?